Decembrie '89. Primele manifeste din Sibiu au fost împărțite de artistul plastic Mircea Bozan: „...pe strada unde locuia Nicu Ceaușescu, în centru, la Magazinul Dumbrava”

„Primesc un telefon din Deva, de la niște prieteni timișoreni. Zgomot de fond. Îmi spun „pe un ton de voioșie“, să-i găzduiesc pentru că merg la Păltiniș la ski. Apoi închid brusc telefonul. Era Cristina, Dorel Triscău și Willi. Nu știam ce să cred, cum să interpretez telefonul întrucât la ultima noastră convorbire de pe 12 decembrie, nimic nu anunța această vizită.

La ora 20,15 merg înfrigurat la gara centrală din Sibiu pentru a-i întâmpina. Pe străzi, patrule de gărzi patriotice și militari. Aștept înfrigurat în gara sosirea trenului care întârzie mai bine de 20 de minute. Mă duc la mecanicul de locomotivă și-l întreb ce-i la Timișoara, ce se întâmplă. Îmi spune speriat și cu glas domol, că nu-i bine.

Pe peron, vânzoleală mare, iar brusc sunt destul de multe grupuri de militari, milițieni și gărzi patriotice care asistau urcarea și coborârea din tren. Prietenii mei nu apăreau, lucru care mi-a dat un sentiment de îngrijorare. Cu fiecare secundă, realizam că telefonul avea cu totul alt înțeles. Trenul se pune în mișcare spre București, încet, încet, iar grupurile de militari se retrag în gară, legitimând câțiva tineri mai gălăgioși.

Expoziție Muzeul Brukethal (Arhiva Turnul Sfatului)

Rămân nedumerit pe peron, puțin nervos și cu un sentiment de teamă. La cinci minute după plecarea trenului, eram eu și câțiva „rătăciți“ în cealaltă parte a peronului, când, mă aud strigat de undeva din întunericului de dincolo de linii: "Mircea, Mircea, aici suntem." Am sărit ca ars traversând în fugă liniile, incomodat de corsetul de ghips în care mă găseam după ancheta grănicerască de la pichetul de pe fâșie și bătaia cu patul armei.

Din câteva salturi am ajuns lângă o garnitură de vagoane de marfă aflată pe a treia linie. Erau ei, prietenii mei din Timișoara iar Willi și Dorel, stăteau întinși pe spate găfâind ușor. Mi-am dat seama că ceva nu era în ordine cu ei. În câteva cuvinte Cristina mi-a spus că Dorel și Willi erau împușcați și că au venit ascunși, în cabina mecanicului de locomotivă. Am luat-o încet printre linii, prin beznă, eu ajutându-l pe Willi, iar Cristina pe Dorel, către casă. Nu am reușit să ne mișcăm prea mult întrucât cei doi pierdeau sânge. Am fugit la capătul străzii telefonând la un bun prieten, taximetrist, cerându-i să mă ajute urgent. Norocul meu a fost că era la muncă și în zece minute, a apărut în acea zonă, la marginea străzilor care se opreau lângă linii.

M-a ajutat să-i urcăm în taxi, și ne-a spus că sunt două baraje de militari și milițieni care controlau toate mașinile ce treceau pe Str. Ștefan cel Mare. Am ocolit câteva străzi și am ajuns în sfârșit acasă, în V. Aaron. Sus, în apartament, văzându-i, m-au podidit lacrimile și pe Sanda, soția mea. În septembrie, am fost eu, la rândul meu, ascuns în apartamentul lor din Timișoara, după ce aceștia m-au scos din spital după bătaia primită la fâșie. Eram în corset de ghips de la gât, până sub bazin iar aceștia au profitat de faptul că milițienii de pază pe coridorul spitalului lipseau și m-au dus acasă la Dorel și Cristina. Trei săptămâni am stat ascuns la ei, până când m-au adus la Sibiu pe 10 octombrie 1989.

Nu-mi venea să cred ce vedeam și Nelu Fusoi, taximetristul, a spus că trebuie să facem ceva urgent să-i ajutăm pe cei doi. În acele momente, am hotărât să mă implic și mai tare, și să organizăm o mobilizare generală prin manifeste, pentru coalizarea sibienilor cu timișorenii, și să ieșim la un miting cât mai mulți, pe 21 decembrie. Cei doi răniți erau în dormitorul nostru și căutam o variantă de a-i salva.  Spitalul ieșea din orice calcul (AM REUȘIT, chemând un medic care a făcut aceste operații în cursul nopții, greu de explicat, greu de crezut, și-a riscat viața sa pentru a o salva pe cea a răniților).

Pe la ora 23, am plecat la Atelier, încercând să găsesc textul potrivit. Eram obosit, aveam dureri foarte mari încă la coloană, la coaste, la mâini. În prima fază, m-am gândit să-l sun pe colegul meu, Dan Rusu, dar eu fiind urmărit, acțiunea mea îi putea pune libertatea în primejdie, așa că am hotărât să o termin singur. Rămânea lipirea lor, lucru greu, având în vedere cantitatea și mobilitatea mea în acele momente.

Pe drum, am dat telefon de la un telefon public la Securitate și mi-a răspuns un individ care a spus că-l cheamă Ghenescu. În câteva cuvinte, i-am spus că vremea lor se va gata în câteva zile, că Sibiul va ieși în stradă susținând Timișoara pe 21. Am închis repede și am plecat. În centrul orașului, o patrulă legitima trecătorii rătăciți care mai erau la acea oră. M-am strecurat, schiopatând, până la Atelier, unde am scris relativ rapid, fără să compun-corectez, pe o folie transparentă de montaj, cu Vitolit, un text de mobilizare.

Era singura variantă de a imprima un text, făcând pe hârtie fotografică copii prin contact. Obloanele Atelierului de lângă Casa Artelor, lângă Podul Minciunilor, erau trase, dar de afară se auzeau bocănitul bocancilor unui grup de militari care s-au oprit pe gangul Casei Artelor și frânturi de discuții. În chiuvetă și într-o cuvă din plastic erau fixate și spălate peste 1.500 de coli de carton fotografic A4. Le-am adunat împreună într-o geantă de voiaj în ideea că trebuie să dispar spre casă, fiind probabil să apară Dan.

Expoziție Muzeul Brukethal (Arhiva Turnul Sfatului)

Când s-a făcut liniște, am ieșit încet și, din spatele Bisericii Evanghelice, am sunat de la un telefon public rugându-l pe Nelu Fusoi să mă ia de la Atelier. Acesta a venit și, speriat, m-a întrebat ce caut la acea oră acolo. Nu i-am dat prea multe amănunte, dar m-a ajutat să duc geanta, care avea aproape 30 kg și din care picura fixativ fotografic și oarece apă. Acasă, am spălat, înfrigurat, manifestele în baie, în timp ce în dormitor se întâmplau alte lucruri care îmi salvau prietenii de la moarte.

Cristina s-a oferit să mă ajute, dar am refuzat-o foarte ferm. Sanda plângea, implorându-mă să nu plec singur. Mi-am îndesat un teanc de 200 de manifeste ude între corset și stomac și un borcan de muștar plin cu aracet, o pensulă. Știam că hârtia udă se lipește aproape instantaneu cu aracet. Am plecat spre ora 3 dimineața, lipind manifestele pe stâlpi, în partea dinspre trotuare, în zonele stațiilor de autobuz, pe geamurile policlinicii, ale spitalului, pe geamurile a 40 de blocuri, pe strada unde locuia Nicu Ceaușescu, în centru, la Magazinul Dumbrava.

Pe la ora 5:30, m-a oprit o patrulă care mi-a cerut buletinul, eu justificând că nu-l am pentru că veneam de la spital, unde am „primit" un corset de ghips după un accident. M-au percheziționat, au văzut că ghipsul era ud și s-au oferit să mă ducă ei acasă cu un ARO militar. Am refuzat, îngăimând câteva cuvinte, iar aceștia m-au lăsat să plec, țărându-mi cu greu pașii spre casă. Ajuns pe strada Alba Iulia, la ora când plecau navetiștii, am văzut efectul acestor manifeste lipite. Grupuri de sibieni citeau de pe geamul interior al stației de autobuz și de pe stâlpi conținutul manifestului, comentau cu glas tare cele ce citeau. Efectul se făcea simțit.

Ajuns acasă, Sanda, soția mea, mi-a sărit în brațe, plângând. Eram fericit că am reușit acțiunea, că prietenii au fost salvați. Rămânea să văd ce voi face cu restul de manifeste, unde le voi lipi. Era deja ziua de 18 decembrie.

Sibiu, 18 decembrie 1989

Aproape 1.100 de manifeste stăteau peste tot în camera de zi, încă întinse pentru a se usca. Cine le va distribui mai departe? În dormitor, Dorel și Willi își reveneau încet, încet din anestezie. Copiii erau pregătiți pentru școală de către Sanda, iar Ioana, cea mică, mă întreba în bucătărie cine este în dormitorul nostru. Durerea mă sâgeta în tot corpul și aveam frisoane. Am luat copiii și i-am trecut strada cu teama să nu vorbească la școală despre întreaga „mișcare“ petrecută peste noapte.

La întoarcere, m-am întâlnit cu doctorul Smărăndache pe casa scării. Venea „să-și vadă pacienții“ și m-a întrebat dacă vecinii ne-au întrebat ceva. M-a rugat dacă pot să trec pe la el la cabinet să discutăm ceva important. Tocmai voiam să-l întreb despre mine, ce să fac cu durerile, dar Dorel și Willi erau mai importanți în aceste momente, întrucât întreaga discuție era canalizată pe aceștia.

Întreaga noapte, Sanda a fost în agitație, fierbând apă pentru doctor, sau așteptându-mă cu Cristina, iar acum trebuia să meargă la serviciu. Când am intrat în casă, plângea în bucătărie. M-am speriat pentru că, înainte cu 20 de minute, la plecarea cu copiii, „totul era în ordine“. Cedase nervos și mă ruga să nu mai ies din casă, pentru că nu mai aveam acte, buletinul fiindu-mi luat la anchetă și astfel, puteam fi foarte ușor arestat pe stradă. Am sunat la Frischa Boariu, mama lui Ina, pentru a întreba de Dan. Încă nu ne văzusem după venirea de la Timișoara și așteptam informații despre reacția lui Traian Popșa, directorul nostru.

Știam că a avut loc o adunare cu conducerea, convocată la cererea anchetatorului meu Otto Szilceak, prin care se cerea „condamnarea faptelor mele“ într-o ședință cu salariații și eliminarea din întreprindere. Acesta era și motivul pentru care am plecat disperat la frontieră, mai ales că Dosarul pentru care urma să fiu arestat își urma cursul, de „Acțiuni dușmănoase împotriva orânduirii socialiste“, iar pentru „lipsa de colaborare în anchetă“, mi-au blocat salariul și s-au răzbunat pe copii, taindu-le alocația.

Durerile mi-au revenit extrem de tare și nu mai puteam sta în picioare. Îmi amorțeau mâinile, eram într-o stare de oboseală fără sfârșit. De vizitatori nu aș fi avut nevoie, având în vedere „atmosfera“ din apartament. Mi-am adunat forțele și am schimbat cu Sanda așternuturile pline cu sângele parțial uscat și am pus altele noi. Nu mai aveau hemoragie, dar trebuiau să primească tratament. Am discutat în bucătărie despre cea mai penibilă, dar esențială problemă: de unde scoteam banii pentru medicamente.

Expoziție Muzeul Brukethal (Arhiva Turnul Sfatului)

Răspunsul a venit ca o mână întinsă de la Dumnezeu: de la Adi Bud, care a venit într-o fugă să-mi spună că a văzut „cu ochii lui“ manifeste „pe fond negru la Magazinul Dumbrava care chemau pe 21 la manifestații pentru Timișoara“. Nu îndrăzneam să-i spun nimic despre seara de ieri. Atunci, a dat cu ochii de Sanda și Cristina și m-a întrebat dacă am probleme. Sanda era plânsă și arăta extrem de epuizată. Atunci i-am spus de Dorel și Willi, de medicamente. Mi-a cerut rețeta pe care mi-o scrisese doctorul Smărăndache și a dispărut în trombă, așa cum venise. La un sfert de oră aveam toate medicamentele și Cristina putea să le înceapă tratamentul.

Tocmai atunci, mă suna ND, care m-a întrebat ce mai este nou la firmă. Era grafician, dar care nu prea avea treabă cu programul. L-am rugat să ne întâlnim în fața blocului să-i cer ceva. Știam că merge la părinți în ziua aceea și aș fi vrut să-i propun, dacă acceptă varianta cu manifestele, să le împrăștie prin Sebeș și Alba Iulia. Nu aveam soluții, iar varianta gândită era extrem de periculoasă.

A venit în jumătate de oră, eu eram cu un pachet în mână cu 300 de manifeste. L-am întrebat aproape simultan cu relatarea lui despre mulțimea care citea manifestele din stația de autobuz pentru Mârșa și Cisnădie, dacă vrea să împrăștie și el la Sebeș și Alba Iulia. Le-a luat fără să-mi răspundă și a dispărut. Cristina îmi făcuse două injecții de calmare și puteam să mă mișc ceva mai ușor.

Apoi, foarte „iresponsabil“, dar fără alternative concrete, am luat restul manifestelor din casă și am plecat spre gară, fără să-i spun Sandei ce aveam de gând să fac. Pe drum, în apropierea Gării, mi-am adus aminte de Ovidiu, care locuia în apropiere. Intru la el, îi explic direct cele întâmplate cu mine, despre anchete, despre manifeste. Se uita la mine blocat și-mi spune că este foarte periculos să umblu pe stradă fără acte, că nu știe cum să mă ajute. Doar că merge acasă, la Târgu Mureș, a doua zi.

L-am rugat dacă poate să împrăștie și el câteva la Târgu Mureș. Mi-a spus să-i las câteva că va face acest lucru, cu toate că-i foarte periculos ce-i cer, că-l bag în necaz. Pachetul pe care i l-am lăsat era de cca 200 de bucăți. Am plecat de puțin dezamăgit, puțin temător, pentru că veselie și „bucuria de a ne întâlni“ după relatările mele îi cam dispăruse de pe față.

În zona gării, o patrulă de militari, gărzi și militieni legitimau trecătorii. Am ieșit pe str. 9 Mai și am plecat către Dragoner. La magazinul de jucării din dreptul fântânii, mai erau câțiva militari cu militieni care, atunci când i-am zărit, treceau strada spre fabrica Independența. Umblam la mine în plină zi cu încă 800 de manifeste, iar pericolul era extrem de mare. Am grăbit pasul către Dorna, magazinul de brânzeturi, și am urcat la Nelu Fusoi, care locuia imediat lângă cafenea-cofetărie, într-o curte, pentru că pe scările dinspre Biserica Evanghelică venea o altă patrulă.

Expoziție Muzeul Brukethal (Arhiva Turnul Sfatului)

Era în tură liberă și l-am sculat din somn. Mi-a făcut o cafea și i-am relatat cele petrecute de după despărțirea noastră din seara trecută. Sceptic de ND și Ovidiu, mi-a spus că ar fi bine să las manifestele la el și, dacă doresc, aș putea să rămân la el câteva zile, ascuns. Nici prin gând nu-mi trecea, mai ales că Sanda habar nu avea pe unde bântuiam și apoi trebuia să-mi iau copiii de la școală.

Am lăsat însă manifestele la el și a chemat un coleg să mă ducă acasă. După ce m-am urcat în taxi și am plecat, ne-a oprit în zona Gării o patrulă de la circulație care l-a rugat pe șofer să deschidă portbagajul și s-au uitat și în mașină pe bancheta din spate. Cu mine n-au avut însă nimic. Dumnezeu m-a protejat a doua oară pe 18. Ce bine că geanta era în siguranță la Nelu.

Ajuns acasă, mi-am luat copiii și am rămas liniștit până spre seară, când durerile au revenit cu mai mare forță și îmi amorțeau palmele, umărul și cotul mâinii drepte. Cobor din bloc și trec pe lângă Cabinetul Medical din spatele Hipodromului, unde medic era d-na Barbaza, care era pe picior de plecare, după cum se vedea pe geam. Bat la ușă. Îi explic ce am, mă măsoară din priviri, tăcută, și-mi cere să mă pregătesc pentru o injecție de calmare și un antibiotic. Nu a scris nimic nicăieri, m-a întrebat numai dacă a doua zi poate veni să-mi facă încă două injecții, acasă. Eu am plecat cu ochii umezi pe str. Ceferiștilor, către casă.

19 decembrie, 1989

Mi-am adunat forțele și am schimbat cu Sanda așternuturile pline cu sângele parțial uscat al lui Dorel și Willi și am pus altele noi. Nu mai aveau hemoragie, dar trebuiau să primească tratament. Am discutat în bucătărie despre cea mai penibilă, dar esențială problemă: de unde scoteam banii pentru medicamente. Mai erau la noi Mimi și Ilie Lascu, dar, mai mult, încurcau situația. Cristina îmi făcuse două injecții de calmare și puteam să mă mișc ceva mai ușor.

Înainte de a se lumina de dimineață, cred că era pe la ora 6:00, mă trezesc în sunetul soneriei. Buimac, sar din pat în camera încă cuprinsă de întuneric. Cine să fie la ora asta? Mă gândeam că s-a întâmplat ceva cu Neluțu. Mă uit cu discreție pe vizor, iar în fața ușii stătea Neluțu. Deschid ușa, intră în casă și mergem în bucătărie. Băi, băde, am rezolvat jumătate din manifeste. Am dus un client la Cluj asta noapte și le-am pus în câteva scări de bloc din Mănăștur. Dă-mi o cafea. Acum mă gândesc prin ce-ai trecut când le-ai lipit în Sibiu. Până am făcut asta, am făcut pe mine de frică. Eu n-aș fi făcut asta nici în ruptul capului!”

Sursa foto principală: Facebook Mircea Bozan

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Raluca Budușan

Sănătate, Educație
Telefon:
0766 905 671