„Molitve, cetanii și afurisenii...” sau cum au fost creștinate farmecele și descântecele. O carte ce prezintă un tablou fascinant al satului transilvănean

Lansată vara trecută la Sibiu, cartea „Molitve, cetanii și afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX)”, semnată de Valer Simion Cosma, directorul Bibliotecii ULBS, va fi prezentată peste o săptămână la București. Noi am citit-o și ne-a plăcut. O prezentăm astfel și cititorilor noștri, crezând că cercetarea lui Cosma poate explica inclusiv ceea ce pare că nu înțelegem azi - de ce credem mai mult în „magie” deși îl pomenim zilnic pe Dumnezeu sau de ce ne temem că putem rămâne fără pereții caselor...

Este de menționat că „Molitve, cetanii și afurisenii...” reprezintă rezultatul unei cercetări a religiozității țărănești care a durat, conform spuselor autorului, mai mult de zece ani. Mai întâi, tema s-a concretizat în teza sa de doctorat, finalizată în 2013, iar alegerea acesteia vine din perspectiva autobiografică: „Faptul că am copilărit pe o uliță cu trei babe ghicitoare, lecturile pe care mama mă punea să le fac din acatistiere și din Psaltire, pentru cele mai variate trebuințe, ținerea de posturi (chiar negre) pentru soluționarea unor probleme și cei aproximativ doi ani în care am cântat în strana bisericii din sat au cântărit considerabil în alegerea acestei teme de studiu pentru teza mea de doctorat”, scrie Valer Simion Cosma în Introducere.

Cosma crede că lucrarea sa va contribui „la o mai bună cunoaștere și înțelegere a lumii țărănești și a legăturii acesteia cu cele două biserici istorice românești”.

Cartea are două părți. Prima parte este alcătuită din șase capitole, iar a doua parte – din trei capitole cu trei studii de caz. Are 390 de pagini și o impresionantă bibliografie, cuprinzând peste 1.000 de note.

Primul capitol: autorul critică istoriografia românească în ceea ce privește relatarea relației preot-societate (religie-societate), în care rolul preotului este redus la cel de „intelectual care luptă pentru identitatea națională și pentru educarea țăranilor”, dar și pentru „păstrarea sufletelor țăranilor intacte în fața iluminismului/modernității”; autorul calificând apariția cazurilor de „abatere de la cele sfinte” mai degrabă ca „accidente”. Acest lucru este comparat cu „Popa Tanda” al lui Slavici, imagine căruia este atribuită preoților.

Afirmă că și istoricii contemporani propovăduiesc aceleași idei – prezentarea misiunii preoților, a îndatoririlor acestora, precum și o relatare schematică a lumii țărănești, care trebuie strunită pe poteca civilizării și a bunelor moravuri (p.45). Pe scurt, studiile și cercetările mai noi se limitează la prezentarea documentelor de arhivă, fără o interpretare contextuală.

Totodată, laudă efortul istoricilor de a scoate la lumină documentele de arhivă.

În capitolul 2 a urmărit modul în care s-a format structura bisericii, în special în primele secole, cu accent pe cele trei trepte importante: episcop, preot și diacon; modul în care conceptul de preot a prins contur în lumea creștină.

Apoi sunt reliefate încercările de reglementare a instituției preoției prin prevederi tot mai clare și printr-o articulare tot mai puternică a ierarhiei bisericești: „păstorul apără și păzește oile, dar le și tunde spre folosul său” (p. 95-96) – expresie auzită de la Norbert Coman într-o discuție privată despre Cetate și inamicii ei dinăuntru și din afară.

În acest capitol sunt menționate și „preocuparea pentru magie și divinație”, care însă nu ține strict de mediile populare și nu este o rămășiță a unor religii arhaice sau a unei mentalități „primitive”; însuși împăratul Manuel Komnenos (1143-1180) apăra astrologia.

Autorul subliniază că odată cu consolidarea poziției sale în societate, biserica a făcut din preot un element fundamental al comunității. De aceea, în următoarele capitole se va apleca asupra preotului implicat în acțiuni ce-l apropie de ipostaza de vrăjitor – ipostază întâlnită, ține să precizeze autorul, „la liziera vieții religioase și bisericești”: „căutând fie să afle cauzele unor suferințe prin intermediul divinației, fie încercând să constrângă demonii pentru a produce diferite efecte dorite”. (p. 100)

Fiind necesară o explicație adăugătoare, Cosma punctează că „în înțelegerea acestei ipostaze este esențială operarea unei distincții între nivelul teologic al comunității bisericești și nivelul popular, cu precizarea că acestea interacționează și se influențează reciproc” (p. 100).

În capitolul 3 trecem direct la „relația” dintre religie și magie sau, mai degrabă spus, la punctele de tangență ale acestora, la care contribuie, așa cum atrage atenția autorul, inclusiv preoții - cei de la care se așteaptă „administrarea corectă a sfintelor taine”.

Ca cititor, poți spune că acesta e capitolul la care voiai să ajungi. Practic, de aici încep „dezvăluirile” despre care ne anunța autorul la început. Iar unele dintre acestea sunt chiar șocante.

În acest capitol, Valer Simion Cosma descrie clerul și viața religioasă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cu accent pe preot ca intermediar al sacrului și dimensiunea populară a vieții rituale. Din start, autorul subliniază că filiera familială de instruire a preoților („candidații la preoție învățau tipicul bisericesc pe lângă alți preoți sau protopopi ai căror fii de regulă erau”) este cea care „a contribuit semnificativ la transmiterea între generații nu numai a cântărilor, rugilor și rânduielilor bisericești, ci și a greșelilor rituale și a inculturii teologice”.

Astfel, el spune că preoții au contribuit „într-o măsură semnificativă la perpetuarea unor practici și credințe magico-religioase aflate fie la liziera religiei oficiale, fie chiar în afară”.

Sunt oferite mai multe exemple, iar cele mai răsunătoare fac referire la taina euharistiei (Împărtășanie), care reprezintă fundamentul sau scopul Sfintei Liturghii. Și dacă din punct de vedere teologic această taină este foarte bine înțeleasă și explicată, făcându-se o delimitare clară față de magie, nu același lucru se întâmplă la nivelul religiei trăite: fie că e în Anglia premodernă, în lumea țărănească românească sau în satele bavareze din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – de unde oferă exemple suplimentare autorul.

Spre exemplu: „În Anglia premodernă aflăm despre cel care nu înghițea împărtășania, ci o ducea (în gură) afară din biserică, că se credea în posesia unei surse de putere magică pe care o putea folosi în numeroase practici. Se credea că un criminal care înghite ostia nu va fi descoperit. În lumea țărănească românească întâlnim credința că cel care vrea să aibă noroc la prins pește trebuie să nu mănânce anafora pe care o capătă de la preot în biserică, ci trebuie să o arunce în râu și tot anul prinde pește (...)”. Ultimul exemplu este citat dintr-o ediție a Telegrafului român din 1827.

Cosma afirmă - pripit, pare la prima vedere - că biserica este „în mare măsură responsabilă de acest fapt prin învățătura sa”. În continuare, sunt oferite exemple în care se explică faptul că, cel mai adesea la nivelul preoților de țară, „preotul însuși este mai apropiat de orizontul religiozității folclorice (...)” decât de cel teologic în care „misiunea preotului este legată de mântuirea sufletelor celor păstoriți”, unii dintre aceștia „pervertind” chiar liturghia „într-un act malefic, urmărindu-se cauzarea morții unei persoane”. Responsabilitatea bisericii este pusă pe seama tolerării acestor lucruri: „toleranța bisericilor față de anumite practici și credințe populare atașate sacramentelor, slujbelor bisericești și sărbătorilor creștine, în anumite cazuri chiar integrarea lor în ceremonialul religios, au contribuit substanțial la prezervarea lor și la prelungirea unei mitologii țărănești sincretice, până târziu în secolul al XX-lea” (p. 121).

Capitolul 4 („Preotul, tămăduirea și cartea”) scoate în evidență cum preotul român a obținut „faima de exorcist și vindecător”, inclusiv printre sași și maghiari. Autorul oferă răspuns și la întrebarea „cum vindecă preotul?”, iar acesta este: „(...) prin intermediul rugăciunilor, a maslului, a exorcismelor sau prin săvârșirea la comandă a unui număr de liturghii, subliniind modul în care sunt combinate diferitele mijloace spirituale și bisericești pentru a spori eficiența și șansele procesului de vindecare” (p. 137).

Un aspect pe care l-a observat Cosma este acela că există o serie de asemănări între mijloacele bisericești pe care le aveau la îndemână clericii ortodocși și cei greco-catolici din Transilvania. Dar instrumentarul utilizat de preotul român față de cel al pastorului luteran sau reformat făcea diferența – „crucea, aghiasma și tămâia” – la care se adaugă cartea mânuită de preot. „Cartea este (...) o sursă de autoritate, iar preotul este cel inițiat și cunoscător al modurilor de utilizare a acesteia și a puterilor atribuite. Cartea cuprinde „știința” necesară vindecării, iar preotul este cel inițiat în a avea acces la ea și în a o pune în practică (...)” (p. 141).

În capitolul 5 („Preotul și riturile de trecere”) autorul ne anunță că prezintă o „cartografiere profundă a universului magico-religios țărănesc”, care e posibilă după o analiză a două rituri de trecere - botezul și înmormântarea - „în care postura de intermediar a preotului se dezvăluie în deplinătatea sa” (p. 144).

Mai întâi, culegeri de folclor și studii etnografice stau la baza schițării unui tablou al nașterii în cultura țărănească, în care o atenție sporită este acordată ritualurilor magice și religioase care însoțesc și marchează acest moment. O serie de ritualuri și obiceiuri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt aduse la cunoștință – majoritatea dintre ele fiind specifice nu doar românilor: cel de a pune bani în apa în care se îmbăiază pruncul (p. 150); interdicțiile și prescripțiile pentru femeile care au născut – cum ar fi cel de a nu ieși din hotarele gospodăriei sale (p. 155); practicile de ursire a viitorului nou-născutului (p. 156) etc., până la punctul în care este adus în discuție conceptul numit „stigmatizare onomastică” a nou-născutului: „Preotul avea un cuvânt greu de spus în alegerea numelui nou-născutului și, deși „presiunea sinaxarului” influența într-o măsură covârșitoare acest proces, nu lipsesc nici cazurile când, din antipatie față de părinți sau pentru că pruncul era născut de o fată nemăritată, preotul alegea un nume întortocheat și urât” (p. 161).

La fel ca în capitolele precedente, vedem și aici puterea de neclintit a „gurii satului”, care are inclusiv influență până târziu în secolul al XX-lea, așa cum observă autorul, deși am putea adăuga că până chiar în prezent. Cu toate acestea, deși poate părea la prima vedere că Biserica a stat pasivă la aceste lucruri, secțiunea dedicată botezului menționează că aceste practici au atras atenția ierarhilor pe întreaga durată a secolului al XIX-lea, „preocupați să impună în rândul preoților respectarea tipicului bisericesc și să îndepărteze manifestările specifice religiozității țărănești” (p. 152); doar că discursul teologic era unul cu care lumea țărănească rezona prea puțin (p. 162). Astfel că până la dezvoltarea unui sistem medical public și a unui serviciu de moașe „diplomate”, „preotul și moașa ca femeie știutoare, care îmbină cunoștințele empirice cu credințele și practicele magice, au continuat să fie figurile de căpătâi ale nașterii și intrării în societate” (p. 163).

Ritul înmormântării, descris în continuare, conține trimiteri la „credințe și practici mai vechi, pre-creștine” la care bisericile din întreaga Europă „s-au acomodat (...), căutând să le dea un aspect creștin și să le asimileze”.

În această secțiune, autorul se concentrează asupra rolului jucat de preot. Etapele ritului înmormântării sunt citate din protopopul-cronicar Nicolae Stoica de Hațeg (1830), fiind analizate apoi rolul de mediator al preotului, precum și „caracteristicile religiozității țărănești în care se amalgamează organic rânduielile bisericești cu practici magice”. Descrierile se referă la o serie de practici religioase pentru a-i ușura chinul muribundului, inclusiv folosite de cei profani, în care – până la intrarea preotului în rol – „ritualurile de scoatere din moarte a muribundului sunt de regulă performate de către cei apropiați sau de către vreo descântătoare a satului”.

„Dacă descântecele și diferitele practici magice operate de către membrii familiei sau de către vreo „babă știutoare” n-ajută și, mai ales, dacă bolnavul are o vârstă mai înaintată și nu se întrezăresc semne de însănătoșire, „atunci și numai atunci cheamă pe preotul local ca să-l mărturisească și împărtășească cu sfânta taină a euharistiei sau, cum se mai spune, cu cele sfinte, ca să nu meargă în cealaltă lume negrijit”” (p. 166).

Secțiunea dedicată ritului înmormântări abundă în exemple și citate inedite, dar din care nu trebuie să excludem observația potrivit căreia, în ciuda eforturilor – făcute de autoritățile imperiale, dar și de ierarhii bisericii – pentru o mai bună cunoaștere și executare a ritualurilor bisericești, numeroasele practici magico-religioase nu au putut fi eradicate nici chiar până în prima parte a secolului al XX-lea.

„Preotul, în calitatea sa de intermediar între enoriași și divinitate, are de a face cu o presiune extrem de puternică venită dinspre enoriași, puterile atribuite lui în virtutea funcției sacerdotale fiind solicitate în contexte inadecvate prescripțiilor canonice”, punctează autorul. (p. 169)

„Călătoria” morților prin „Vămile văzduhului” și „Judecata de Apoi”, precum și protejarea celor vii de morți sunt două subcapitole analizate în contextul ritualului amintit mai sus. Ni se spune că o serie de credințe populare despre soarta sufletului în lumea de apoi se întemeiază deopotrivă pe învățătura și practicile bisericii, cât și pe literatura apocrifă. Despre acest ultim aspect este citat Nicolae Cartojan, un cunoscător al literaturii populare, care zice: „Legendele religioase apocrife și cărțile populare au pătruns așa de adânc în viața sufletească a poporului nostru, încât au lăsat urme care dăinuiesc până astăzi în pictura religioasă și în arta populară, în tradiții și superstiții, în colinde și descântece, în basme și proverbe, ba chiar și în toponimia și onomastica populară” (p. 174).

Influența credințelor populare am observat-o și la Muzeul icoanelor pe sticlă din Sibiel sau în lucrările pictorului Octavian Smigelschi.

Citește și: O propunere „ciudată” care a transformat Sibielul într-un sat viu: Muzeul icoanelor pe sticlă. Un loc unic, promovat cel mai mult de un italian

Citește și: Artistul care a „românizat” pictura bisericească. Acum 120 de ani începea pictarea Catedralei Mitropolitane din Sibiu

Curioasă este observația autorului despre „rigoarea birocratică exacerbată” a dracilor în cadrul „vămilor” la care ajunge sufletul răposatului, extrasă din folcloristul Simion Florea Marian (p. 179), dar și faptul cum la nivelul credințelor populare mita are trecere și în lumea de dincolo (p. 181). Sunt menționate și perpetuarea unor atribute precreștine ale preotului la nivelul lumii țărănești transilvănene până târziu în secolul XX, un exemplu oferit fiind cel de sacrificare a animalelor pe care o făcea familia răposatului: ritualul de „comândare” implica sacrificarea unor animale, oi sau vaci, se fac plăți sau/și daruri către preot, mai precis i se dau pielea și capul animalelor, de unde a rămas proverbul „a dat pielea popii” (p. 184).

Ca și în celelalte capitole, și aici ni se atrage atenția asupra unei viziuni religioase asupra lumii „în care elementele mitologice se amalgamează cu un creștinism folclorizat”, în care ceea ce istoricii numesc „superstiții”, iar fețele bisericești „devianțe” „se perpetuează cu girul clerului și nu pot fi reduse strict la un orizont cultural-religios țărănesc separat de cler” (p. 190). Explicația vine peste câteva alineate: „Concepția bisericii despre separarea radicală a sufletului de trup, în momentul morții, a pătruns extrem de lent în imaginarul colectiv, adeseori suferind adaosuri și modificări” (p. 192).

Interesant este că exemplele pe care le oferă în acest sens autorul nu se limitează doar la Transilvania, ci la o zonă geografică mai largă. Spre exemplu, despre „epidemia de frică de strigoi și vampiri”, care s-a răspândit în secolele XVII-XVIII și care „mai dăinuia în secolul al XIX-lea în România – țara lui Dracula”, este citat istoricul american Christine D. Worobec, care a scris despre răspândirea acestei credințe, dar și a diferitelor practici de destrigoire, în Ucraina și Rusia secolului al XIX-lea (p. 192).

Mai mult, este descris un caz, dintr-o lucrare a unui medic de la 1709, în care „inclusiv preoții erau pasibili de strigoire”: „Acesta povestește că locuitorii satelor Bobâlna/Bábolna/Krautfeld, Cristei/Oláhcsesztve și Păuca/ Pókafalva /Törnen, (din comitatul Alba/Fehér vármegye/Komitat Weissenburg), pentru a potoli epidemia de ciumă, au dezgropat mai mulți „foști strigoi”, printre care și un fost preot, după care le-au străpuns inima cu un țăruș, iar apoi epidemia se spune că ar fi încetat” (p. 195).

În fine, în ultimul capitol din prima parte a cărții („Mitologie populară, viață liturgică și învățături bisericești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”), Valer Cosma evidențiază rolul major jucat de către bisericile românești din Transilvania în conservarea mitologiei populare „și implicit a unei viziuni premoderne asupra lumii, prin intermediul ritualurilor și al slujbelor bisericești”.

E important de menționat că subiectul din acest capitol este dezvoltat după ce cititorului i se prezintă contextul social-politic al vremii.

„Clerul românesc din secolele al XIX-lea și al XX-lea continuă să performeze ritualuri care pot fi catalogate drept contra-magie, fiind în continuare angrenat într-o luptă împotriva demonilor și a spiritelor necurate, într-o lume în care Dumnezeu continua să fie prezent și activ, așa cum putem vedea într-un incident care a avut loc în 1839 și care a fost descris în presa română și maghiară. Într-un sat din comitatul Dăbâca, o ladă de gheață a căzut din cer. Mai mulți preoți s-au adunat și s-au rugat în jurul ei, pentru că altfel nu s-ar fi putut deschide. Ei au reușit să o deschidă prin rugăciuni și au găsit o scrisoare de la Dumnezeu, în care se spunea că, dacă lumea continuă să ducă o viață păcătoasă, „păsări cu cioc de fier vor coborî din cer și vor mânca întreaga lume”. Povestea s-a răspândit prin biserici și oamenii au crezut cu tărie în ea. Acest incident reflectă un motiv comun în literatura religioasă apocrifă și în poveștile populare: Dumnezeu trimite un mesaj scris pentru a-i avertiza pe oameni cu privire la consecințele pe care le implică scufundarea lumii în păcat” (p. 224)

Cosma precizează în „Note” că astfel de evenimente și credințe „nu sunt specifice în epocă doar pietății populare românești”, citând un studiu al istoricului ucrainean Andrii Zaiarniuk.

În partea a doua cărții, în cele trei studii de caz autorul examinează ipostazele de „bibliomant”, „folclorist” și „vindecător” ale preotului, având în vizor trei figuri reprezentative: vicarul unit Ioan Halmaghi, preotul folclorist Simion Florea Marian și preotul-călugăr Elie Domșa de la Blaj. Analize cantitativ, dar și calitative ale practicilor bisericești și magico-religioase sunt prezentate prin aceste studii de caz, inclusiv cum a avut loc procesul de „creștinare a farmecelor și descântecelor”.

Lectura acestei cărți ne aduce în față o lume fascinantă a satului transilvănean din secolele XVIII-XX, având la bază o bogată literatură veche, teologică, culegeri de folclor, colecții de documente și articole științifice.

Istoricul Sorin Radu, rectorul ULBS, care are printre domeniile sale de interes istoria rurală în România, recunoaște că „în ultimii ani, tot mai mulți cercetători au constatat paradoxul că într-un stat național definit drept rural, deși discursurile despre țărani și lumea rurală sunt arhiprezente, în istoriografia românească nu există o direcție de cercetare semnificativă și instituționalizată de istorie rurală”. Tot el afirmă, pe ultima copertă a cărții, că lucrarea lui Cosma „trece dincolo de discursul normativ bisericesc și abordează viața religioasă a țăranilor, examinând activitatea preoților într-un univers social și cultural populat de tămăduitori și vrăjitoare până târziu în secolul al XX-lea, evidențiind o fațetă esențială a modernității rurale”.

Lansarea cărții la Sibiu. FOTO: Vlad Dumitru / Facebook.com/Biblioteca ULBS

Cartea „Molitve, cetanii și afurisenii. Preotul în lumea țărănească a românilor ardeleni (sec. XVIII-XIX)” poate fi comandată de pe site-ul Editurii ULBS și costă 35 de lei.

Citește și: INTERVIU cu Valer Simion Cosma, directorul Bibliotecii ULBS: „Există o întreagă clasă de mijloc relativ prosperă care locuiește în case fără cărți”

FOTO principală: Vlad Dumitru / Facebook.com/Biblioteca ULBS

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Ion Surdu

Redactor