48 de ani de la acordul ”oficial” de vânzare a sașilor din România. Istoric: Și Germania avea un interes economic. Față de imigranții turci, cei din România știau limba, o meserie și se puteau integra ușor

În ianuarie 1978, Nicolae Ceaușescu și cancelarul vest-german Helmut Schmidt se întâlneau pentru a semna un acord ce a fost mult timp ținut secret. 11 mii de etnici germani urmau să plece din România în fiecare an, în schimbul banilor.

Există însă și un revers, amintește istoricul Florin Banu. Da, Ceaușescu a vândut practic oameni pentru mărci germane, însă și vesticii aveau nevoie de forță de muncă bine calificată, perfect integrabilă în societatea germană și bine cunoscătoare a limbii.

Site-ul siebenbuerger.de a amintit recent pe pagina de Facebook de momentul 78.

”Acum 48 de ani: Cumpărarea germanilor români! În ianuarie 1978, a avut loc așa-numitul acord de ”strângere de mână” între cancelarul Helmut Schmidt și Nicolae Ceaușescu. S-a convenit să existe un număr de 11.000 de expatriați anual, pentru care, în schimb, împrumuturile Hermes vor fi acordate în valoare de peste 800 de milioane DM și ar trebui să curgă o recompensă de 4.000 DM. De-a lungul timpului, sumele de rambursare au crescut constant. Ultima decontare din august 1989 arăta o sumă de 8.950 DM per persoană”, se precizează pe Facebook.

Postarea a produs emoție mai ales în rândul sașilor vânduți din Transailvania, dar și a urmașilor lor. S-au adunat în câteva zile peste 270 de comentarii, multe dintre ele prezentând situații și cazuri particulare.

”Odată cu anii ’60, RFG a cunoscut un boom economic și avea nevoie de forță de muncă masivă”

Florian Banu, istoric de la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si unul dintre autorii volumului „Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989)”, spunea că nu Romania a inițiat acțiunea aceasta, așa cum s-a tot vehiculat.

„Inițiativa a venit din exterior. Banii nu intrau în conturi personale, nici ale lui Gheorghiu-Dej, nici ale lui Nicolae Ceaușescu, ci intrau în conturi ale statului român și erau folosiți pentru necesitățile economiei, în prima etapă, și ulterior pentru plata datoriei externe. Nicidecum nu se poate spune că Ceaușescu i-a vândut pe șvabi și pe sași”, a precizat Florian Banu într-un interviu acordat Hotnews, în urmă cu câțiva ani.

Potrivit istoricului, este pentru prima dată când sunt publicate documente referitoare la implicarea Securității în eliberarea de vize pentru etnicii germani din România. „Până acum, tot ce se știa era la nivel de zvon, de bârfă”.

În ce privește motivele pentru care RFG a depus aceste eforturi pentru a-și readuce cetățenii în țară, printre cele mai importante sunt presiunile pe care le făceau familiile care fuseseră despărțite de război.

În al doilea rând, „odată cu anii ’60, RFG a cunoscut un boom economic și avea nevoie de forță de muncă masivă. Este exact perioada când au venit foarte mulți turci în Germania și, evident, era preferabil să aduci tot niște germani, care, datorită moștenirii culturale comune, a cunoștințelor de limbă, a rudelor pe care le aveau, se puteau integra mult mai ușor în societatea germană. Decât să aduci niște străini cu un nivel de pregătire inferior, care nu cunoșteau limba germană”, a explicat istoricul.

Potrivit lui Florin Banu, acesta este și momentul în care „autoritățile din RFG au inițiat demersuri pe lângă toate statele est-europene care aveau minorități germane”.

De partea cealaltă a baricadei, România a pierdut de pe urma acestei înțelegeri „în primul rând niște cetățeni care aveau o etică a muncii deosebită. În al doilea rând, regimul de la București suferea o lovitură, pentru că regimul comunist a proclamat oficial că este cel mai bun posibil, că le asigură toate condițiile cetățenilor săi, ori o emigrare masivă afecta această imagine. Dacă aici este așa de bine, de ce oamenii pleacă? Și atunci, firesc că acest lucru nu era convenabil”.

Această posibilă lovitură de imagine a fost și motivul pentru care întreaga înțelegere a fost secretă și pentru care „autoritățile de la București au încercat în mod constant să descurajeze plecarea din România, arătând care sunt calitățile”.

„Dincolo de propagandă și de nivelul evident mai ridicat de viață din RFG, existau și o serie întreagă de lucruri mai puțin plăcute, până te integrai în societatea germană. Nu era totul chiar atât de roz. În dosare se păstrează și scrisori interceptate ale unora care au plecat și care le scriau rudelor, iar mulți dintre ei recunoșteau: este bine, dar gândiți-vă de două ori înainte de a emigra”, precizează istoricul.

4.000 de mărci, tariful lui Ceauşescu pe „cap“ de emigrant german

La începutul anilor ’70, în conturile BRCE s-au depus 54 de milioane de dolari proveniţi din emigrarea germanilor din România în RFG. Pe lângă banii plătiţi pentru fiecare emigrant, Ceauşescu a obţinut credite şi investiţii masive vest-germane.

”Eu am fost un negociator secret”

Heinz-Günter Hüsch a fost fost al doilea negociator din partea RFG, el urmându-i unui alt avocat, Ewald Garlepp.

Acesta din urmă a început negocierile pentru ”cumpărarea” șvabilor și sașilor din România de prin 1962, scria Turnul Sfatului într-un articol din 2013.

Atunci, chestiunea era una derulată între juriștii germani și juriști din România, supravegheați de serviciile secrete.

Sub ”mandatul” lui Garlepp au fost răscumpărați aproximativ 16.500 de etnici germani.

”Cât s-a plătit, nu se știe exact. În 1954, când au fost încheiate primele documente în care se vorbea despre cereri de plăți din România pentru plecarea etnicilor germani în scopul reîntregirii familiilor, se cerea 1.000 de dolari pe persoană, adică aproximativ 4.200 de mărci germane”, spune Ernst Meinhard, jurnalist german de origine română care a studiat arhivele fostei RFG.

”În februarie 1968, am venit la București, la Hotelul Lido, dar nimeni nu voia să vorbească cu mine. Nu aveau prea mare respect pentru un jurist german. Le-am spus că a doua zi am avion la opt și jumătate și pot pleca imediat. Peste noapte s-au răzgândit”, povestește Heinz-Günter Hüsch, despre momentul în care a început colaborarea cu reprezentanții Securității din România.

”Câți bani au fost plătiți în total nu spun. Nu am voie să vorbesc pe acest subiect. Dar informațiile publicate până acum nu sunt veridice. Plățile prin bancă se făceau în conturile Băncii Române pentru comerț exterior. Plățile cash se făceau în bancnote de către 1.000 de mărci, puse în plicuri sigilate. La început, banii erau numărați în fața mea, mai apoi acest lucru nu se mai întâmpla”, povestește Hüsch.

Acesta a reprezentat statul german într-o acțiune secretă: știau de plățile către statul român extrem de puține persoane de la conducerea statului.

”Eu am fost un negociator secret. Nimeni din cei care voiau să emigreze nu mă contacta pe mine. Existau, din cercul meu de cunoscuți, doar două persoane care știau cu ce mă ocup: sora și secretara mea”.

În urma negocierilor purtate de el cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani.

Negocieri cincinale

Heinz-Günter Hüsch avea mandat din partea cancelarului Helmut Kohl pentru a discuta cu reprezentanții Statului român.

Negocierile erau purtate cu un cerc restrâns de persoane, ultimul fiind Stelian Octavian Andronic. Cu acesta, Hüsch nu negocia nume, ci numere: câți etnici germani să poată emigra anual și care să fie sumele plătite pentru aceștia. Spre exemplu, pentru martie – decembrie ’70, s-a negociat plecarea a 4.000 de persoane. Pentru ’71 – 6.000 de persoane, la fel și în 1972, pentru ca în 1973 să fie permisă plecarea a 4.000 de persoane. Pentru acestea, sumele de plătit de statul german erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele medii , 5.500 de mărci germane studenții și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate.  În 1988, suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci.

Ce mai cereau autoritățile: intervenții la arbitri și eliberarea de spioni

Avocatul Hüsch a evoluat și politic, el fiind ales și parlamentar în Bundestag. În timp, negociatorii români au ajuns să îl considere o persoană foarte influentă.

”Era un meci de fotbal, cu o echipă din România și una din Europa de nord. Arbitrul era german și m-au rugat să intervin pe lângă el. Evident că nu am făcut acest lucru, dar la o lună după meci mi-au spus că a ieșit foarte bine, chiar dacă echipa românească a pierdut”.

Dacă nu a intervenit pe lângă arbitru, Hüsch a intervenit însă pe lângă ministrul de Interne, după ce pe teritoriul german a fost arestat un român, pentru spionaj economic.

Prețul eliberării acestui spion au fost vizele de emigrare pentru 20 de familii de etnici germani. ”Aproximativ 100 de persoane”, își amintea Hüsch.

Sursa foto: Facebook / Siebenbuerger