Un punct de vedere incomod despre violență și crimă. Crima nu este șocantă. Este previzibilă

Scriu aceste rânduri dintr-o poziție profesională asumată: profesor, sociopsihopedagog, psiholog clinician, antrenor de arte marțiale cu aproape trei decenii de experiență și nu în ultimul rând în calitate de părinte. Această combinație de roluri mă obligă la luciditate, nu la discurs emoțional. În egală măsură, mă obligă să afirm un lucru inconfortabil: incapacitatea de a te apăra nu este o virtute, iar pasivitatea impusă nu este pace, ci vulnerabilizare.

Am spus mereu că "Arta Războiului este Arta Păcii, iar Arta Păcii este cea mai grea artă. Dacă începi să te bați trebuie să câștigi, dar scopul nu este de a te bate, trebuie să câștigi fără să te bați." Ideea de a „câștiga” este adesea greșit înțeleasă: victoria reală nu presupune distrugerea adversarului, ci evitarea confruntării fără pierderea demnității sau a controlului. Din această perspectivă, conflictul deschis nu este o dovadă de forță, ci un eșec al autoreglării individuale și sociale.
Orice formă de violență este, indiferent de justificare, o manifestare primitivă. Nu pentru că ar aparține exclusiv unor medii „defavorizate”, ci pentru că apare acolo unde gândirea critică, autocontrolul și limitele interne au fost insuficient formate. Timpul uman este limitat și profund insuficient pentru a fi consumat în ură, revanșă și agresivitate, fie că vorbim despre o palmă, un pumn, o armă albă, un glonț sau un război.

Și totuși, afirm aceste lucruri din poziția unui antrenor de Karate Full Contact (Kyokushin, cel mai puternic Karate), cu aproape trei decenii de experiență, care își învață elevii să riposteze. Nu pentru a provoca, nu pentru a intimida, nu pentru a cultiva agresivitatea. Ci pentru că incapacitatea de a te apăra nu este o virtute, iar pasivitatea forțată nu este pace, ci supunere.
Copiii și adolescenții nu au nevoie să fie învățați să suporte abuzul „pentru binele colectiv” sau pentru confortul emoțional al adulților care confundă liniștea cu siguranța. A fi lovit în tăcere nu formează caractere echilibrate, ci adulți anxioși, resentimentari sau, paradoxal, viitori agresori. Din punct de vedere psihologic, lipsa limitelor externe interiorizate produce exact comportamentele pe care pretindem că vrem să le prevenim.
Prefer, fără ezitare, să gestionez o reclamație instituțională legată de un elev sau propriul copil, care s-a apărat, decât să contribui la formarea unui copil care a învățat că trupul, viața și demnitatea lui sunt negociabile.
A fi „cuminte” sub lovituri nu este un indicator de maturitate, ci de lipsă a alternativelor.

Revenind la ce am spus despre Arta Pacii, experiența personală mi-a confirmat, în mod repetat, că cele mai importante „lupte” se câștigă fără confruntare fizică. Atât în copilărie, cât și la maturitate, am evitat bătaia nu prin slăbiciune, ci prin control, claritate și asumare. Capacitatea de a transmite fermitate fără agresivitate dezamorsează mai multe conflicte decât orice tehnică de luptă. Dar această capacitate nu este înnăscută, se educă.

La aproximativ 12 ani, am fost implicat într-o situație aparent banală: un alt copil mi-a cerut să eliberez scaunul pe care stăteam, afirmând că îi aparține. I-am cedat scaunul. Un adult prezent a interpretat acest gest ca slăbiciune și a propus rezolvarea conflictului printr-o confruntare fizică. Am acceptat provocarea din presiune socială, dar înainte de începerea luptei mi-am demonstrat, capacitatea fizică. Așa de încălzire mi-am așezat un picior pe perete în sfoară, moment în care celălalt copil vizibil speriat a spus că nu dorește să se mai bată. A fost o luptă câștigată fără să mă bat.
Conflictul s-a încheiat fără violență. Din punct de vedere comportamental, mesajul transmis a fost clar: fermitatea nu presupune agresiune.
Un episod similar s-a petrecut la maturitate, într-un context social public. Un individ cunoscut pentru comportamentul său agresiv și antecedentele infracționale m-a abordat direct, propunând o confruntare fizică: "Am auzit că ești instructor de Karate. Hai să ne batem." Răspunsul meu a fost unul deliberat rațional: am acceptat ipotetic ideea luptei, dar am pus sub semnul întrebării utilitatea ei, propunând ca alternativă să bem mai bine o bere decât să ne rupem capetele. Conflictul s-a dizolvat instantaneu. El mi-a răspuns că am dreptate și mi-a întinse mâna. A fost o altă luptă câștigată fără să mă bat. Din perspectivă criminologică, dezamorsarea confruntării a fost posibilă prin refuzul escaladării și prin oferirea unei ieșiri onorabile din conflict.

Din punct de vedere sociologic și criminologic, violența este un fenomen omniprezent: previzibil și imprevizibil, premeditat sau impulsiv, în medii favorizate și defavorizate, între străini sau membri ai aceleiași familii, între copii, între părinți și copii. A o trata drept „șocantă” este o iluzie confortabilă. A ne declara „șocați” de fiecare nou episod violent este, în cel mai bun caz, naiv; în cel mai rău, ipocrit.
Violența nu este o excepție, ci o constantă a societății umane.
Pentru a nu deveni nici victimă, nici agresor, este esențial autocontrolul și menținerea echilibrului. Extremele sunt întotdeauna dezavantajoase: nici impulsivitatea necontrolată, nici pasivitatea defensivă nu reprezintă soluții funcționale. Ambele generează dezechilibru și escaladare.
Violența nu dispare prin indignare publică, ci prin intervenții educaționale coerente.

Problema reală nu este existența violenței, ci modul în care societatea alege să o abordeze. Oscilăm constant între două extreme la fel de ineficiente: glorificarea forței brute sau negarea completă a nevoii de autoapărare.
Cea mai eficientă strategie de reducere a violenței rămâne educația — nu doar formală, ci emoțională, cognitivă și corporală. Autocontrolul, conștientizarea limitelor, vigilența, capacitatea de a recunoaște riscul și de a reacționa proporțional sunt competențe care se învață. La fel și autoapărarea.

Nu am ales să fac analize detaliate ale cazurilor recente de crime și violență extremă, sau profilelor criminale deși am formare inclusiv în criminologie. Nu pentru că nu ar fi relevante, ci pentru că nu sunt excepții. Au mai fost și vor mai fi. Diferența o face prevenția aplicată consecvent, nu declarativ.

Acesta nu este un apel la violență. Este un apel la responsabilitate. Nu o pledoarie pentru forță, ci pentru limite. Nu o justificare a agresiunii, ci o respingere a pasivității prezentate fals drept virtute.
Pacea nu se obține prin negarea conflictului, ci prin capacitatea de a-l gestiona. Iar aceasta, fie că ne convine sau nu, se educă, se învață.

prof. Christian Hermann HIRSCH

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi