”Să nu urăști niciodată pe nimeni și să mănânci multă miere”. Secretul unei vieți lungi, spus de un ing. petrolist de 92 de ani, mutat lângă Sibiu

“Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.” Citatul lui Mircea Eliade mi-a venit în minte joi dimineață, în timp ce-l priveam pe domnul Gabriel Viciu, în vârstă de 92 de ani, vorbindu-mi despre creșterea albinelor, la o masă umbrită, în curtea cu mușcate a casei lui din comuna Roșia.

La doi pași de Sibiul, în comuna Roșia, viața curge acum după ritmul naturii pentru Gabriel Viciu, un bărbat care la 92 de ani privește în urmă la un parcurs profesional și personal de o intensitate rară.

Dora și Gabriel Viciu, la Roșia

Cu o vechime în muncă de 52 de ani, domnul Viciu poartă cu sine amintiri care traversează de la rafinăriile din Azerbaijan până la celulele închisorilor comuniste din Pitești, găsindu-și în final liniștea în grădina casei socrilor săi.

De la ucenic la expert internațional în Azerbaijan

Gabriel Viciu și-a început drumul în industria petrolieră la doar 18 ani, imediat după absolvirea școlii medii tehnice, angajându-se la Rafinăria Brazi. Munca lui s-a văzut rapid, iar la scurt timp a fost trimis la specializare tocmai la Baku, în Azerbaijan, pentru a studia instalațiile de cracare catalitică — o tehnologie nouă, adusă atunci din fosta Uniune Sovietică.

Fotografie de la nuntă. Arhiva personală a familiei

Mai târziu a urmat facultatea la Institutul de Petrol și Gaze din București, cu o bursă de întreprindere de 800 de lei pe lună. Domnul Viciu își amintește cu un zâmbet acei ani:

„Erau bani atunci… din ăștia îți asigurau hrana, îmbrăcămintea, tot ce îți trebuia și mai rămânea și de o bere”.

În acea perioadă și-a cunoscut și viitoarea soție, așa apărând legătura lui cu Sibiul.

O iubire de aproape 60 de ani, începută la mare

Povestea lui de dragoste cu soția sa, Dora Felicia (născută Vanga), a început la sute de kilometri de Sibiu, în tabăra studențească de la Costinești. Ea venea de la Cluj, unde studia muzica, el era student la București. S-au întânit în gară.

Nunta a avut loc la Împăratul Romanilor. Arhiva personală a familiei

S-au căsătorit pe 28 ianuarie 1967, iar nunta a avut loc chiar la hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu. Cei doi rememorează momentul cu recunoștință. Au putut face nuntă mare, în centrul Sibiului, datorită tatălui Dorei, care a fost timp de 50 de ani morarul comunei Roșia și avea o stare materială bună. În ianuarie, anul viitor, cei doi vor sărbători 60 de ani de căsnicie.

„Trei minute m-au despărțit de moarte”

În 1978, Gabriel Viciu lucra la Combinatul Petrochimic Pitești (devenit ulterior Arpechim) când o explozie devastatoare a ucis 10 oameni. „Trei minute m-au despărțit de moarte”, povestește domnul Viciu, amintindu-și că se afla încă în birou când a simțit suflul exploziei.

”Toți oamenii care au murit aveau semnătura mea la angajare”, rememorează cu lacrimi în ochi inginerul. Acel moment avea să-l urmărească toată viața.

Gabriel Viciu

Deși nevinovați, Gabriel și alți doi ingineri cu funcții de conducere, au fost arestați și acuzați de subminarea economiei naționale, riscând chiar pedeapsa cu moartea. A urmat o condamnare de șapte ani, din care a executat 20 de luni în închisorile de la Rahova, Mioveni și Vâlcea.

A fost eliberat pentru că experiența lui era vitală pentru a reporni instalația care explodase — o nedreptate greu de imaginat astăzi.

Statul le-a impus apoi inginerilor o despăgubire uriașă, de 1 miliard de lei. Doamna Viciu își amintește cât de greu a fost, când soțului îi era reținută jumătate din salariu: ”Avem doi copii pe care îi creșteam și ne-a fost greu în perioada aceea”.

„M-am apucat și făceam meditație la matematică ca să mai câștigăm ceva”, spune domnul Viciu.

Reabilitarea oficială a venit abia după Revoluție, în 1993-1994, când Tribunalul Suprem i-a declarat nevinovați.

Apicultura, o moștenire de la „morarul din Roșia”

Pasiunea pentru albine a apărut tot prin familia soției. Socrul său, care avusese stupi încă de la 16 ani, i-a dăruit primele două exemplare când Gabriel avea în jur de 50 de ani.

Socrul, morarul comunei Roșia, alături de stupi

„Se tot uita la stupi și taică-meu a văzut că îi plac albinele”, povestește doamna Dora.

I-a pus pe capota mașinii și i-a transportat la Pitești. Începutul apiculturii nu a fost lipsit de peripeții: unul dintre primii stupi a fost furat chiar de lângă zidul închisorii din Pitești, unde familia locuia la acea vreme.

Cu timpul, Gabriel Viciu a devenit un stupar dedicat, mergând în pastorală până în județele din sudul țării. Își amintește cu emoție pădurile de salcâm înflorite:

„Atâta era floarea jos căzută de salcâm… mergeai ca prin zăpadă prin ea”.

Liniștea de la Roșia și secretul unei vieți lungi

Astăzi, Gabriel Viciu mai îngrijește șapte stupi la Roșia și transmite din cunoștințele lui nepoților. Deși a trecut printr-un infarct în anul 2000 și patru operații de bypass, e convins că retragerea lângă Sibiu i-a prelungit viața.

”Să nu urăști niciodată pe nimeni și să mănânci multă miere”, acesta este secretul, spune Gabriel Viciu.

„Ne simțim foarte bine. Aerul este altul aici… mâncăm mai sănătos”, spune domnul Viciu, bucuros că poate găsi în sat lapte și ouă naturale.

Nefumător și fără să bea alcool, el pune longevitatea pe seama liniștii găsite la poalele dealurilor sibiene, departe de zonele industriale care i-au marcat tinerețea.

Povestea lui Gabriel Viciu rămâne o mărturie despre demnitate: un om care a construit coloana vertebrală a industriei românești, a supraviețuit prigoanei politice și a ales să-și dedice bătrânețea celui mai nobil și liniștit meșteșug — grija pentru albine.

Gabriel Viciu este un exemplu pentru toți membrii familiei, nepoții mândrindu-se cu el și privindu-l ca pe un model în viață.

Gabriel Viciu predă din cunoștințele din apicultură nepoatei Miruna