De la o mie de hectare, la ultimele douăzeci în Dumbrăveni: lupta singurului fermier din județ care mai cultivă hamei cu importurile de bere și cu un stat care a uitat că mai există. „Nu știu dacă aș putea trăi liniștit să nu mai văd plantația acolo”

Cultura hameiului, odinioară una dintre mândriile agricole ale Transilvaniei, mai supraviețuiește astăzi în România doar prin încăpățânarea a trei fermieri din toată țara. În județul Sibiu, singurul care a refuzat să lase plantațiile să dispară este inginerul agronom Ioan Onea, din Dumbrăveni. De mai bine de trei decenii, acesta îngrijește aceeași fermă în care a intrat ca tânăr absolvent, luptându-se astăzi nu doar cu o piață dominată de importuri, ci și cu indiferența unui aparat de stat care nici măcar nu mai știa că ferma lui există.

Ioan Onea a ajuns la fostul IAS Dumbrăveni în anul 1989, prin repartiție, imediat după ce a absolvit cu nota zece Facultatea de Științe Agricole din Cluj. La vremea aceea, România avea permanent între 3.500 și 4.000 de hectare de hamei pe rod, iar județul Sibiu era unul dintre centrele importante ale acestei culturi, cu între 800 și 1.000 de hectare împărțite între fermele din Dumbrăveni, Laslea, Slimnic și Șura Mare. Astăzi, din toată această zestre agricolă a județului au mai rămas doar cele 20 de hectare pe care inginerul le lucrează la Dumbrăveni, iar în restul țării mai rezistă doar doi producători, unul la Sighișoara și altul la Aiud.

Declinul a început imediat după Revoluție, când privatizarea fabricilor de bere s-a făcut complet separat de cea a producătorilor de materii prime agricole. Rămase fără clienți, fostele ferme de stat s-au prăbușit rând pe rând, iar utilajele scumpe din import, uscătoarele și halele au fost vândute pe nimic și tăiate la fier vechi.

„Am avut niște plantații și niște investiții care erau și sunt și la ora actuală printre cele mai moderne din Europa, dar chiar ne-am bătut joc de ele. În Germania, de exemplu, șpalierul de susținere de la șapte metri înălțime este construit majoritar din lemn, pe când noi îl avem pe țeavă din fier, băgată la un metru în pământ, în ciment, foarte bine ancorată și rezistentă.

Al meu este din anul 1972 și vă spun că mai rămâne acolo încă o sută de ani dacă mai lucrează cineva după mine. Când s-au privatizat însă fabricile de bere, nimeni nu a pus condiția ca măcar cinci la sută din producția de hamei să fie preluată obligatoriu din România, ca să nu se ducă toate investițiile acestea pe râpă”, explică inginerul Ioan Onea.

O fermă salvată cu lacrimi la minister și cinci ani de rate la bancă

Hotărât să nu lase ferma în care își începuse cariera să ajungă tot la fier vechi, agronomul a mers în anul 2000 la București, în audiență la ministrul Agriculturii de la acea vreme, Ioan Mureșan. După ce a obținut aprobarea ministerului și a învins opoziția autorităților locale din Sibiu, a reușit mai întâi să închirieze baza agricolă, iar în anul 2002, când fostul IAS a intrat în reorganizare, a cumpărat activele la o licitație organizată prin lichidator judiciar la judecătoria din Sibiu.

„Am fost chiar îndrăgostit de cultura asta, așa că am plâns în audiență la ministru și l-am rugat frumos să îmi dea mie ferma, măcar în chirie dacă nu mi-o vinde, fiindcă toți străinii veneau atunci în România. Când am ajuns cu aprobarea la Sibiu, directorul de atunci nu a vrut să mă primească și m-a ținut o zi întreagă la ușă, până am intrat peste el și mi-a predat ferma, în chirie, după multe amânări.

După doi ani de arendă, când s-au scos activele la licitație, am avut curaj, am scos bani din bancă și am cumpărat ferma destul de scump, dar în cinci ani de zile am reușit să achit creditul și să merg mai departe”, își amintește fermierul.

După uscare, hameiul este păstrat în depozitul fermei, înainte de a fi transformat în peleți și ambalat pentru livrare.

Supraviețuirea pe piața liberă s-a dovedit însă la fel de grea, întrucât marile fabrici de bere din România au fost preluate de grupuri multinaționale care fie au închis unitățile locale, fie au renunțat complet la hameiul românesc în favoarea importurilor.

În timp ce Germania și-a dublat suprafața cultivată după 1989, ajungând astăzi la peste 40.000 de hectare și livrând materie primă pe toate continentele, producătorii autohtoni s-au lovit de refuzuri constante chiar la ei acasă.

„La început am luat plasa cu hamei și m-am dus la o fabrică din Brașov, unde directorul a sărit imediat în sus de bucurie că marfa este foarte bună și că o ia pe toată, dar apoi am aflat că nu se poate, fiindcă directorul comercial aducea hamei din China, pentru că se primeau comisioane.

Am fost și anul trecut la fabrica din Miercurea Ciuc, unde un director foarte drăguț mi-a primit probele, a făcut analizele și mi-a confirmat că hameiul este bun, dar mi-a spus deschis că putem discuta abia peste doi sau trei ani, fiindcă au stocurile pline din Germania.

Pentru ce îl aduc de acolo, când și eu, imediat după recoltă, îl usuc, îl peletizez și îl ambalez în saci vidați cu gaz rar, exact ca asociația lor din Germania, oferind garanție pe 36 de luni?”, se întreabă cultivatorul din Dumbrăveni.

Salvarea fermei sibiene a venit din Bucovina, datorită unui parteneriat început în anul 2000 cu fabrica de bere Bermas din Suceava, unde Ioan Onea a devenit unicul furnizor de hamei și unde trimite anual 80 la sută din recoltă. Restul producției ajunge, în cantități mai mici, de la 10 până la 50 de kilograme, la câteva berării artizanale din municipiul Sibiu, din Avrig, Vatra Dornei sau alte câteva județe..

„Fabrica de la Suceava este cam singura rămasă din perioada aceea care nu s-a dus pe apa sâmbetei, fiindcă oamenii au rezistat presiunilor, au privatizat-o cu capital românesc și fac o bere curată, în care totul este românesc. Directoarea de acolo, doamna Elena Anisoi, este o femeie capabilă care a ținut fabrica pe picioare în momente grele și a avut grijă și de noi, spunând mereu să nu ne lase să pierim. Chiar și atunci când mai avea o tonă sau două pe stoc, tot ne-a cumpărat recolta ca să nu ne dezechilibrăm, pentru că dacă faci hamei și rămâi un an cu el nevândut pe stoc, poți să îți iei la revedere, nu mai poți să trăiești”, povestește Ioan Onea.

Invizibil pentru funcționarii de la București, dar cu recolta atestată în Germania

Deși reușește să producă la standarde occidentale, fermierul sibian se lovește la tot pasul de degradarea instituțiilor din România. Pentru că Institutul din Cluj, care coordona odinioară cercetarea în domeniu, a rămas fără reactivi și nu mai poate face analize de laborator, Ioan Onea este obligat de trei ani să trimită probele de hamei în Germania pentru a primi buletinele de calitate necesare berarilor.

Ruptura totală dintre birocrația de la centru și fermierii din teren s-a văzut însă cel mai clar la Ministerul Agriculturii. Invitat în urmă cu câțiva ani la o ședință matinală cu aparatul ministerului, în fața a optzeci de funcționari, agronomul a constatat cu uimire că responsabila pe țară pentru sectorul hameiului știa doar de plantația de la Sighișoara și nu avea habar că la Dumbrăveni mai există un producător.

„I-am spus doamnei că noi declarăm în fiecare an la Direcția Agricolă și la APIA, de peste douăzeci și cinci de ani, toate producțiile obținute, soiurile cultivate și contractele de vânzare, fiindcă altfel nici nu am primi subvenție. Cum să aibă oamenii aceștia o strategie pentru țară și cum să îi ceară ministrului care vine bani de investiții pentru fermieri, când miniștrii se schimbă, ei rămân acolo pe funcții, dar nici măcar nu știu că mai figurăm în România?”, relatează revoltat inginerul.

Un episod similar s-a petrecut recent, când a încercat să se intereseze de fondurile europene destinate reînnoirii plantațiilor. La București a aflat că soiurile de hamei pe care le cultivă fuseseră pur și simplu șterse din Registrul Soiurilor din România, pe motiv că nu s-a mai interesat nimeni de ele, fermierul fiind nevoit să meargă singur cu butași la Cluj pentru a reporni procedurile birocratice de recunoaștere. 

La fel de inutilă a fost și încercarea sa de acum trei ani de a organiza la Dumbrăveni o întâlnire între ultimii cultivatori de hamei, reprezentanții Ministerului Economiei și conducerea asociației berarilor din România. Deși le-a cerut marilor producători de bere să preia măcar câteva zeci de tone de hamei autohton din miile de tone pe care le folosesc anual, discuțiile au rămas fără niciun ecou după ce, în toamna acelui an, conducerea patronatului de la București a fost schimbată.

O cultură scumpă și grea, care își caută astăzi un urmaș în Sibiu

Fără un sprijin real din partea statului, menținerea plantației presupune eforturi financiare uriașe. Costurile anuale pentru lucrările unui singur hectar de hamei se ridică la sume cuprinse între 70.000 și 90.000 de lei, iar factura la gaz metan pentru uscarea conurilor ajunge aproape de 100.000 de lei pe sezon, în timp ce subvenția pe suprafață a fost până anul trecut de doar 600 de euro pe hectar, de peste trei ori mai mică decât la cultura tutunului.

În plus, deși ferma dispune de toate utilajele necesare, tăierea de primăvară a butucilor și dirijarea lăstarilor pe sfori se fac tot manual, pentru a nu scurta viața plantelor, care pot trăi până la douăzeci de ani dacă sunt îngrijite cu grijă. În timp ce mulți români pleacă sezonier să muncească în plantațiile de hamei din Germania, Ioan Onea se bazează la Dumbrăveni pe o echipă statornică de aproximativ 30 de oameni din localitățile învecinate, care îngrijesc plantele ce urcă până la șapte metri înălțime și cântăresc, la recoltare, chiar și 70 de kilograme fiecare.

Cea mai mare apăsare a inginerului nu este însă munca titanică din câmp, ci gândul la viitorul fermei pe care a salvat-o acum un sfert de secol. Cum fiica și ginerele său au ajuns medici apreciați în Germania, agronomul caută astăzi pe cineva pasionat căruia să îi poată preda, treptat, secretele acestei culturi rare.

„Dacă un tânăr din Sibiu ar vrea să înceapă mâine o asemenea afacere, îi spun să vină la mine imediat, pentru că sunt foarte deschis și chiar am făcut apel la oameni să vină să preia din suprafețele de șpalier ca să plantăm hamei. Eu împlinesc la anul 65 de ani și, deși o să lucrez cât o să am putere, mă îngrijorează cui o să las ferma ca să se lucreze în continuare în ea.

Nu știu dacă aș mai putea să trăiesc liniștit dacă nu aș mai vedea plantația acolo când trec pe lângă ea, pentru că o cunosc pe de rost și îmi place enorm ceea ce fac. Ar fi păcat să nu meargă nimeni mai departe, când tot sistemul acesta de susținere din fier și ciment este deja ridicat și mai poate sta acolo încă două sute de ani dacă are cineva grijă de el”, mărturisește Ioan Onea, cu speranța că primăvara viitoare, când lăstarii vor începe din nou să urce pe sfori la Dumbrăveni, povestea hameiului sibian își va găsi și un continuator.