Următoarea carte la Editura ULBS va fi despre bandiți și haiduci. „Putem înțelege mai bine folclorul haiducesc ascultând manelele lui Florin Salam dedicate lui Nuțu Cămătaru, decât citind analizele academice din ultima sută de ani”

La Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu urmează să apară în curând o carte dedicată fenomenului infracțional haiducesc – în care sunt identificați toți bandiții și hoții care au lăsat urme documentare istorice în Moldova și Țara Românească în vremurile primei modernități. Autor este istoricul și lectorul universitar Bogdan Vătavu.

Literatura haiducească a avut întotdeauna eroi, dar nu a avut niciodată o biografie socială. În „Meșteșugul furtușagului”. O istorie socială a haiduciei în Moldova și Țara Românească la începuturile modernității Bogdan Vătavu privește banditismul ca pe un fenomen social al unei societăți în tranziție, nu ca pe o formă de revoltă justițiară. Cartea demontează unul dintre miturile culturii române: haiducul care ia de la bogați și dă la săraci.

Întâmplarea face că noua publicație este anunțată la câteva zile după ce Editura ULBS a primit clasificarea în categoria A de către Consiliul Național al Cercetării Științifice (CNCS) pentru domeniile filologie, filosofie, istorie și studii culturale, teatru și artele spectacolului. Categoria A reprezintă cel mai înalt nivel al clasificării CNCS și este acordată editurilor considerate de referință pentru domeniul evaluat, cu vizibilitate deosebită la nivel național și internațional și cu experiență în publicarea unor lucrări de înaltă valoare științifică.

Inclusiv acest lucru ne-a determinat să-l întrebăm pe lectorul ULBS și doctor în istorie Bogdan Vătavu mai multe detalii despre cartea sa.

Povestiți-ne, vă rog, despre ce e cartea, dincolo de ce sugerează titlul.

Am vrut ca această carte să fie cea mai serioasă abordare din perspectivă istorică a haiduciei din țările române. Am simțit că până acum nu a beneficiat de tratamentul adecvat în istoriografie. Cartea este una despre infracționalitatea de proprietate din vremurile primei modernități românești (sec. XVIII-XIX). Una din deciziile metodologice esențiale a fost să abandonez distincția frecventă pe care o fac istoricii între haiduc și tâlharul de rând, care în realitate este inoperabilă. Documentele istorice atestă extrem de rar practica redistribuirii prăzilor către cei săraci (una din mărcile haiduciei) și de fiecare dată când se întâmplă acest lucru planează suspiciuni de complicitate între haiduc și beneficiar. „Tâlharul de rând”, deși n-a beneficiat de aceeași atenție din partea istoricilor, este iarăși o abstracțiune, o tipologie (asemenea haiducului), care nu ne spune foarte multe despre ce i-a îndemnat unii să se apuce să țină drumurile în vremurile primei modernități românești. Apoi, dat fiind că sunt „de rând” și nu excepționali, asemenea haiducilor, acești subiecți pot fi evacuați cu ușurință dintre preocupările istoricilor, ca neimportanți. În cartea mea, bandiți al căror nume a rămas doar în condicile de sentințe împart același statut și beneficiază de aceeași atenție acordată figurilor haiducești de renume.

Fiindcă n-am operat cu astfel de distincții, mi-am permis să fac o radiografie socială a fenomenului infracțional haiducesc, identificând, pe cât posibil, pe toți bandiții și hoții care au lăsat urme documentare istorice, încadrându-i pe fiecare într-o structură de clasă specifică Moldovei și Valahiei în vremurile primei modernități. O concluzie importantă care s-a desprins din această clasificare este că țărănimea – din care ne închipuim că provin de obicei haiducii – este subreprezentată statistic între răufăcători, în timp ce clase sociale mai mobile și mai puternic antrenate în economia de piață emergentă în această perioadă apar în fața divanului peste ponderea lor în societatea moldo-vlahă. Este vorba aici de tot felul de categorii antreprenoriale (negustori mici și mari, arendași, cârciumari, etc.), diferite slugi domnești sau boierești (ori chiar slujitori ai altarului) și membrii proletariatului emergent (diferite categorii salariate, de obicei precare). Explicarea acestui dezechilibru în distribuirea rolului de brigand între obrazele primei modernități românești comportă multe nuanțe (pe care cititorii le vor găsi în carte), dar o simplificare lămuritoare poate fi oferită aici. Clasele angrenate în economia de schimb aveau mai multe motive și oportunități de a se angaja în antreprize infracționale de succes, decât țărănimea încă puternic dominată de relații feudale de producție. Fiindcă bunăstarea lui depindea de ifosele domnului și boierului, țăranul era prea puțin înclinat să apeleze la tâlhărie pentru a-și îmbunătăți situația. În schimb, un negustor sau un cârciumar căzuți la greu puteau mai ușor să „dosească în haiducie”, beneficiind de avantajul mobilității (atât geografice, cât și sociale), având totodată rețelele sociale necesare de a face dispărute prăzile. În plus, înavuțirea lui peste noapte nu era atât de bătătoare la ochi ca cea a unui țăran clăcaș, de pildă.

Pe lângă inventarierea socială a răufăcătorilor, cartea mea mai aduce, zic eu, o contribuție importantă dezbaterii cu privire la haiduci. Este vorba despre folclorul haiducesc. Interpretarea acestuia a rămas, din păcate, la nivelul stabilit de romantici acum mai bine de un secol și jumătate. În această cheie de lectură, folclorul exprimă năzuințele și universul sufletesc al întregului neam românesc. Or, ceea ce ne spun folcloriștii, etnografii și sociologii de dată mai recentă e că acesta e mai curând funcțional, decât național. Asta înseamnă că el redă mai curând necesități specifice, decât generice (de pildă, mergem cu colindul de Crăciun, nu de Paști). Asta m-a făcut să mă întreb care e, mai exact, funcția folclorului haiducesc. Am ajuns la concluzia că acesta e mai curând o manifestare culturală al unor subculturi infracționale (cum le numesc sociologii), în care infracțiuni violente precum tâlhăria și omorul sunt glorificate și valorizate pozitiv de către membrii activi și pasivi ai acestor subculturi. Folclorul haiducesc ia naștere, arăt eu în carte, la întâlnirea dintre măiestria, priceperea lăutarului și punga slobodă a haiducului, în cârciumi, la bâlciuri și alte evenimente comunitare – pe haiducul Ștefan Bujor, de pildă, îl găsim petrecând cu lăutarii, fără grija poterii, la un botez unde era naș. Cu toată supărarea pe care risc să o produc în rândurile puriștilor, cred că putem avea o înțelegere mai bună asupra folclorului haiducesc din vechime ascultând manelele lui Florin Salam dedicate lui Nuțu Cămătaru, decât citind cele mai multe din analizele folclorice academice din ultima sută de ani.

Cum și de ce ați ales această temă?

Tema haiduciei mi-a picat sub ochi în timpul masterului. Inițial am fost tentat să abordez fenomenul din perspectiva istoriei culturale, anume să investighez cum anume au fost construite reprezentările haiducului în cultura românească (de la folclor, la literatură, cinema) și cu ce scopuri ideologice au fost „inventate” acestea. Însă am realizat foarte curând că, în ciuda unei impresionante istoriografii dedicate fenomenului, o istorie socială temeinică a fenomenului nu fusese încă realizată. Or, reprezentările cu privire la ceva nu pot fi înțelese deplin dacă nu știm precis ce este acel „ceva”, absența aceasta din peisajul istoriografic autohton, a fost îndeajuns să mă convingă să merg pe calea istoriei sociale. După ce mi-am început demersul, cineva mi-a spus: „Ți-ai ales cel mai neserios subiect serios de istorie”. Cred că remarca e foarte potrivită și inspirată.

Cât timp ați muncit la scrierea cărții? Înțeleg că e o continuare sau aprofundare a temei de la teza de doctorat.

Munca la această carte s-a întins pe câțiva ani, fiind preocuparea mea de doctorat, trecând prin faze succesive de re-elaborare, dubiu metodologic și conceptual, ca orice teză doctorală. Am susținut lucrarea în 2019 la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar de atunci și până acum am rezistat cu încăpățânare îndemnurilor frecvente de a o publica, venite în principal din partea lui Valer Cosma (editorul colecției Studii rurale, în care va și apărea cartea). Intenția mea era să elaborez secțiuni noi, care ar fi întregit istoria fenomenului haiducesc, dar am realizat (cu greu) că secțiuni ale acestuia ar putea fi o altă carte. Așa că am „cedat presiunilor” și am dat manuscrisul către editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Cartea se prezintă, așadar, în mare, cam în aceeași formă în care a fost susținută ca lucrare de doctorat.

Ce surse ați utilizat? Ați putea să ne dați un exemplu-două de surse inedite în care ați găsit informații ce v-au surprins?

Toate sursele la care am apelat sunt surse edite. Nu mă pot lăuda că am adus material nou la suprafață, ambiția mea fiind de a realiza o cât mai cuprinzătoare istorie a haiduciei de la noi, și nu studiile de caz. Dar am fost surprins de cât de puțin utilizat este materialul documentar existent. Fiindcă istoricii au căutat atestări documentare ale acelor mărci ale haiduciei, mare parte din materialul existent le-a părut, probabil, neofertant. Este păcat, pentru că sunt documente publicate acum mai bine 100 de ani care, în mâinile unui istoric abil, ar fi fost întrebuințate pentru niște foarte serioase istorii ale infracționalității.

De pildă, Iorga a publicat în 1934 un document în care egumenii de la mănăstirea Dragomirna relatează jaful petrecut acolo în 1795. În acest document vedem cum căpetenia de tâlhari, după pornirea jafului, își dă cușma jos înainte să intre în biserică, îi împiedică pe cetașii săi să spargă lăzile cu bunuri în biserică – „că aice nu să cade a face huiet”, spune documentul -, nu se atinge de obiectele cu care slujeau călugării, iar după ce termină de prădat mănăstirea, nu iese până nu se închină la sfântul altar. Este un document foarte interesant, care ne arată cum în vremurile primei modernități calitatea de bun creștin se împacă foarte bine cu cea de tâlhar iscusit – o chestiune pe care, de altfel, etnografii au înregistrat-o în cultura populară.

Bogdan Vătavu a acceptat să ne trimită un scurt fragment din concluzii. „Chiar dacă e decontextualizat, cred că ajută la mai buna înțelegere a chestiunilor de mai sus”, precizează el.

„În ceea ce privește criminalitatea de care ne-am ocupat aici, anume furtul și tâlhăria, marșandizarea tuturor lucrurilor – care depășește sfera producției în această perioadă, cuprinzând până și funcțiile din stat, care mai curând se cumpără, decât se obțin pe merit – modifică obiectul comiterii de fărădelegi, accentul deplasându-se de pe furtul sau tâlhăria de necesitate, înspre furtul sau tâlhăria ca mijloc ilegal de acumulare și înavuțire. O piață semnificativ mai dezvoltată înseamnă nu doar o mai liberă circulație a bunurilor, ci și o mai liberă circulație a bunurilor furate, adică o mai crescută posibilitate a „petrecerii prăzilor”, mai exact a transformării lor din capital obținut ilegal, în capital investit în mod legal

Astfel, îi găsim pe cei mai pricepuți dintre hoții și bandiții cu care ne-am întâlnit aici făcând negoț, practicând alișverișuri, sau chiar cumpărând moșii cu arendă, cum e cazul bandei lui Bujor. Creșterea ratei plus-valorii, la rândul ei, înseamnă mai multă producție, mai multe bunuri care ajung pe piață și, sub raport economic, mai multă valoare existentă în societate. Mai multă valoare, în speță pentru cei care nu pot pune mâna pe ea în alte feluri, înseamnă mai multe oportunități pentru furt. Însă nu doar sub raportul cantității de valoare produsă în societate este importantă rata plus-valorii în corelație cu infracționalitatea, ci, așa cum arată sociologii, și pentru că produce schimbări esențiale la nivelul structurii sociale, care sunt ele însele conductive la practici infracționale (Lynch et al. 1994). Extragerea plus-valorii, mai ales în felul în care se face în aceste vremuri, anume printr-o violentă acumulare primitivă, înseamnă totodată și marginalizarea unui semnificativ segment al populației. Deși nu putem vorbi în niciun caz de apariția unui „lumpenproletariat” de tipul celui produs de industrializare în capitalismul occidental, țările române au totuși o versiune locală specifică, sub întruchiparea „haimanalelor” sau „oamenilor fără căpătâi”, care îngroașă rândurile unei clase pe care am numit-o aici a năimiților, și care, am văzut, este deosebit de acomodată cu infracționalitatea. În sensul mai larg pe care-l oferă sociologii marginalizării produse de creșterea ratei plus-valorii, tot aici ar trebui să-i includem și pe sătenii sărăciți până la limitele reproducerii sociale, pe numeroșii lăturași rezultați din dezagregarea obștilor, dar și pe numeroșii străini pripășiți în țările române din pricina unor fenomene similare celor ce se petrec la noi în această perioadă, care au loc în țările lor de baștină. Iarăși, și pe aceștia îi găsim foarte frecvent în scriptele divanurilor criminalicești din ambele principate.

Pe acest fundal, o veritabilă ideologie a chivernisirii parcă pune stăpânire pe locuitorii din toate straturile societății. Termenul, deși nu o emanație a primei modernități, capătă acum sensuri noi, în acord cu necesitățile vremurilor. La origine, „a chivernisi” nu indica decât administrarea, cârmuirea – bună sau rea – a gospodăriei sau a avutului, dar și economia și agonisirea. Cu trecerea timpului și instalarea modernității, el este întrebuințat tot mai frecvent în forma lui reflexivă, „a se chivernisi” însemnând acum a se căpătui, a se procopsi, adică a se îmbogăți fără prea mare efort și nu prin cele mai oneste mijloace (DLR 2010, s.v. a chivernisi). Astfel, pentru clasele cele mai sărace și mai puțin contaminate de spiritul epocii, ideologia chivernisirii se manifestă sub forma gestionării, administrării, gospodăririi puținului avut în vederea traiului de la o zi la alta. Pentru clasele aflate în avânt, aceeași ideologie capătă forma unei curse către înavuțire, dobândire de ranguri și situație materială bună. În instabilitatea primei modernități – produsă atât de fenomenele de structură despre care vorbim acum, cât și de cele socio-politice (războaie, epidemii, recolte proaste etc.) – în niciuna din ipostazele ei chivernisirea nu se dovedește realizabilă, nici măcar pentru unele dintre cele mai bine plasate figuri boierești ale unor familii conducătoare, după cum am văzut. Dar fiindcă vorbim de o ideologie care pare să fi luat mințile tuturor, urmărirea scopurilor ei trece cu ușurință în această perioadă din sfera legalului (mai mult sau mai puțin onest) în sfera fărădelegii, impulsionând elanul pe care pare să-l dovedească haiducia în aceste vremuri.”