O învățătoare restaurează casa bunicilor din Râu Sadului și o transformă într-un mic muzeu cu șezători și activități pentru copii. „Cu cât am crescut, cu atât am început să simt mai puternic dorința de a mă întoarce aici”

Mădălina Tănase, o tânără învățătoare de 32 de ani se întoarce la origini și vrea să restaureze casa bunicilor ei din Râu Sadului. Casa mamei Leană și a lui tata Nicu va fi transformată într-un mic muzeu, într-un spațiu de activități pentru cei mici și într-un popas în care să le spună celor care trec prin cătunul Ciupari „Poftiți, stați puțin pe la noi!”.

Mădălina este învățătoare și mamă a doi copii de 10 și 7 ani, Maria și Andrei. Iubește copiii și educația, creează activități pentru ei și spune că este foarte legată și de tradiții, de viața satului, de poveștile oamenilor și de tot ceea ce înseamnă rădăcini. De aici a venit și numele proiectului Râu Sadului – Dor de Rădăcini, iar ideea restaurării casei a pornit din dor și din dorința de a păstra vie amintirea rădăcinilor ei.

„Râu Sadului este pentru mine un loc de suflet. Este locul în care au trăit bunicii mei din partea tatălui și unde am multe amintiri din copilărie. Cu cât am crescut, cu atât am început să simt mai puternic dorința de a mă întoarce aici și de a păstra ceva din lumea în care au trăit ei.

Casa este aici, la Râu Sadului, în cătunul Ciupari, primul cătun. Ideea de a o restaura cred că a venit, înainte de toate, din dor. De fiecare dată când veneam și vedeam casa bunicilor tot mai pustie, mă durea să mă gândesc că, dacă nu facem ceva, încet-încet se va pierde”, a spus Mădălina pentru turnulsfatului.ro.

O imagine vie a bunicilor

Pentru Mădălina, casa bunicilor nu este doar o casă veche. Este casa mamei Leană și a lui tata Nicu. Doi oameni simpli, despre care Mădălina își amintește atât de multe.

„Și cel mai emoționant este că înăuntru sunt încă foarte multe lucruri păstrate așa cum le-au lăsat ei: obiectele lor, hainele lor și lucruri făcute chiar de mâinile bunicii mele. Mama Leană făcea ciorapi de lână, lucra cu iglița, făcea pulovere. Îmi doresc să păstrez toate acestea și să le așez frumos, aproape ca într-un mic muzeu.

Dar nu vreau să fie un muzeu rece. Vreau să fie tot casa lor. Să intri acolo și să simți că ai intrat în casa unor bunici, să vezi lucrurile lor și fiecare obiect să poată spune câte o poveste.

Și mai există un motiv foarte important pentru care fac toate acestea: tatăl meu. El i-a iubit enorm pe părinții lui. Un bărbat atât de sensibil și iubitor și care să plângă după părinții lui fără să se ascundă rar am văzut. Tata a plecat și el de aici și locuiește acum la Tălmăcel, împreună cu mama mea, dar sufletul lui este aici. Aici, la părinții lui. Aici își dorește să îmbătrânească.

El nu mai are puterea să vină și să muncească așa cum ar fi făcut-o cândva și cred că tocmai lucrul acesta mă ambiționează și mai mult. Simt că acum sunt eu cea care poate să facă ceva”, a mai adăugat ea.

„Atunci mi se păreau lucruri obișnuite. Acum mi se par unele dintre cele mai frumoase amintiri”

Tânăra își amintește de bunicii ei ca despre doi bătrânei frumoși, simpli, harnici, dar mai presus de toate iubitori. Unele amintiri sunt atât de clare încât pare că au fost trăite ieri.

„Mama Leană era o femeie foarte harnică. A avut grijă de școala de aici, din Ciupari. Închega telemea de vacă, avea găini, mere și multe bunătăți jos, în pivniță. Îmi amintesc foarte bine mersul ei alert și mirosul ei de lapte.

Tata Nicu a fost șofer. Era un bărbat înalt, frumos și foarte activ. Cosea, muncea și avea bicicleta lui. A mers cu bicicleta până aproape de 80 de ani. Eu eram mică și am petrecut aici atât cât mă aduceau părinții mei de la Tălmăcel, dar sunt lucruri pe care mi le amintesc foarte clar.

De câte ori veneam aici, parcă mă nimeream să fiu trimisă după vacă, pe Valea Morii, pe strada cu cimitirul. Și mergeam, mergeam după ea. Uneori o găseam, alteori nu. Iar dacă Mama Leană vedea că nu mai ajungeam, pleca ea după noi. Atunci mi se păreau lucruri obișnuite. Acum mi se par unele dintre cele mai frumoase amintiri”, mai spune tânăra.

„Vreau să păstrez lucrurile bunicilor mei”

Dorința Mădălinei nu este să schimbe casa, ci să o salveze și să o pună la rânduială. Este nevoie de curățenie, de reparații și de multă muncă, iar tânăra își dorește să păstreze cât mai mult din ceea ce există deja.

„În interior vreau să păstrez lucrurile bunicilor mei hainele lor, obiectele pe care le foloseau și lucrurile lucrate de Mama Leană. Vreau să le curăț și să le așez frumos, ca într-un mic muzeu al familiei și al vieții de altădată.

Nu vreau lux și nu vreau să fac o casă modernă care să nu mai aibă nicio legătură cu ceea ce a fost aici. Vreau ca omul care intră pe ușă să simtă că a intrat în casa bunicilor. Pentru mine restaurarea înseamnă să păstrăm cât mai mult din sufletul locului”, a mai detaliat ea.

Multe planuri

Nepoata mamei Leană și a lui tata Nicu are multe visuri legate de gospodărie. Își imaginează o grădină plină de copii, șezători, seri petrecute în jurul focului și un punct de popas pentru localnici.

„În primul rând, îmi imaginez grădina plină de copii. Vreau să organizez ateliere educaționale, activități în natură, să culegem zmeură și alte fructe, să descoperim satul, să învățăm despre tradiții și despre viața de altădată. Vreau să aduc și mumele satului aici. Să facem șezători, să stăm la foc, să povestim despre sat, despre bunici și despre oamenii care au fost. Copiii să poată sta lângă ele și să asculte povești adevărate.

Iar grădina mi-o imaginez simplă și frumoasă. Mi-ar plăcea să fie câteva rulote cochete cu bunătăți, gogoși calde, cafea bună, ceaiuri sănătoase și mâncăruri simple și gustoase. Aș vrea câteva mese lângă râu, unde omul să se poată așeza în liniște, să servească ceva bun și să asculte apa.

Mama Leană spunea că pe aici trec mulți oameni la deal și la vale. Și mi-a rămas vorba asta. Fiind primul cătun, mi-aș dori ca oamenii care trec prin Ciupari să vadă locul și să spună: „Hai să ne oprim puțin aici. Să intre, să stea la o masă lângă râu, să mănânce o gogoașă, să bea o cafea sau un ceai și, mai ales, să audă o vorbă faină. Iar eu vreau să fiu acolo să-i aștept. Să le spun Poftiți, stați puțin pe la noi!”, a mai detaliat ea.

„Văd casa Mamei Leană și a lui Tata Nicu pusă din nou în rânduială”

Mădălina nu a stabilit încă un termen de finalizare a lucrărilor pentru că nu vrea să facă nimic în grabă.

„Este mult de muncă și vreau să fac totul treptat, cu grijă. Pentru mine nu este doar o casă pe care o renovez și apoi spun că am terminat. Este un proiect care cred că va crește odată cu mine, cu familia mea, cu oamenii care vor veni aici și cu poveștile pe care le vom descoperi. Așa că nu știu dacă va exista vreodată momentul în care voi spune Gata, am terminat tot. Cred că mereu va mai exista ceva frumos de făcut.

Văd un spațiu, înainte de toate, viu. Văd casa Mamei Leană și a lui Tata Nicu pusă din nou în rânduială, cu lucrurile lor păstrate înăuntru. Îl văd pe tatăl meu întorcându-se aici, în grădina părinților lui, pentru că știu cât de mult își dorește să îmbătrânească aici. Îmi doresc să adunăm și poveștile oamenilor din sat, să descoperim cătunele, să promovăm Râu Sadului și să păstrăm vii tradițiile și amintirile oamenilor de aici”, a mai detaliat ea.

Nu vrea să transforme Râul Sadului în altceva. Vrea să păstreze tocmai ceea ce are el mai frumos, simplitatea, oamenii, natura și poveștile.

„Și poate cel mai mult îmi doresc să deschid din nou poarta casei bunicilor mei.  Să nu mai fie o casă tăcută. Să fie oameni, copii, povești, miros de bunătăți și sunetul râului.

Pentru că, până la urmă, tot ceea ce fac aici a pornit din dor. Dorul meu de Mama Leană și Tata Nicu, dorul după copilărie, dar și dorul tatălui meu după părinții lui și după locul în care a crescut. Și cred că tocmai de aceea sunt eu aici acum, să duc mai departe ceea ce ei au lăsat”, a concluzionat ea.

Foto: Arhiva Personală/Mădălina Tănase