Tunisia – paradisul sarac al Africii

Tunisia este frapantă încă de la primul pas făcut pe tărâmul Africii. Gândindu-mă la acest continent, întotdeauna mi l-am imaginat incredibil de călduros. Şi, ciudat, nu era deloc zăpuşeală. Bucureştiul era mult mai sufocant decât însorita Africă. Tunisia este o destinaţie ieftină. Potrivită buzunarului puţin economicos. Oricum, mult mai ieftină decât Venusul sau Saturnul nostru. Serviciile, nici nu încape discuţie. Cu sărăcia ciocănind în fiecare dimineaţă la uşă, fiecare tunisian îşi dă seama că viitorul ţării sale şi al gospodăriei proprii depinde doar de el. Şi se zbate în fiecare zi pentru asta.

Din pătate, până să ajungi în Tunisia trebuie să treci prin furcile caudine ale turismului românesc. Aeroportul Băneasa este un adevărat calvar. Seamănă de la o poştă a afacere românească. O sală prea mică în care de abia încap jumătate din cei care aşteaptă avionul. Restul, pe borduri, ca în epoca hipiotă. Mafioţi, cât încape. Zeci de taximetrişti aşteaptă ca şacalii. Noroc cu un poliţist prin zonă care le mai bagă minţile în cap naivilor şi îi îndrumă spre taxiurile autorizate. Se stă la cozi cu orele, ca pe vremea când alimentele se dădeau pe cartelă. Parcă fiecare avion vine cu întârziere. Sufocată de căldură, de praf, lumea începe să cedeze. Nervi neobişnuiţi cu cozile se trezesc întinşi la maxim. Explodează chiar şi calmii străini. Doi străini se plângeau că nu au reuşit în timp util să facă check-in-ul pentru cursa ce urma să îi ducă la destinaţie şi au rămas blocaţi în aeroport. Şi deja mă vedeam făcând cale întoarsă spre Sibiu. Cam 200 de persoane aşteptau să îşi predea bagajele şi apoi să se urce în avion. Aşteaptă două ore.

Mai stăm vreo 20 de minute şi în sala de aşteptare după care ne înghesuim în autobuze şi urcăm în avion. Cum pentru cursa charter nu s-au eliberat bilete cu locuri, acolo altă dandana. Care cum ajungea în avion reţinea din start 5-6 locuri, pentru comozii care veneau cu următorul autobuz. Alt scandal, altă daravelă. Ne vedem în sfârşit în cursa Novel Air şi decolăm, sătui până peste cap de Bucureşti, aeropoarte şi români scandalagii.


In pustiu


De sus, Tunisia arată de parcă ar fi părăsită. Hectare întregi de nisip şi măslini. Deşi eram aceiaşi oameni plecaţi din Bucureşti, în aeroport n-am stat mai mult de 20 de minute. Câte o ştampilă pe paşaport şi distracţie plăcută. La autocarul care trebuia să ne ducă la hotel am cunoscut primul tunisian get-beget. Sabotage îl chema şi era foarte mândru de numele lui. De nume şi de scorpionul pe care îl plimba după el şi îl punea pe fiecare turist în parte. Distracţie înspăimântătoare pentru cei mai slabi de înger. Dar de trecut la capitolul amintiri. Cele două ore cu Sabotage la volan au fost ca în rollercoaster. Omul conducea autocarul de parcă era la volanul unui Smart. Depăşea autocare, camioane, Renault-uri, tot ce îi apărea în faţă. Drumurile, netede ca în palmă. Naiba ştie cum fac, de reuşesc să le păstreze atât de bine la temperaturi aşa de ridicate.

După standardele româneşti, în Tunisia este o sărăcie lucie. Chiar dacă par să se dărâme, casele sunt deosebite. Aproape toate sunt vopsite în alb, iar uşile şi ferestrele în albastru. La fiecare kilometru dai peste o turmă de capre care se hrăneşte de unde apucă. Puşti în picioarele goale aleargă prin praf în timp ce bătrânii îşi fac de lucru prin jurul casei. Eşti ca într-un documentar Discovery.

După două ore cu Sabotage ajungem la Hamammet, destinaţia noastră finală. Ne dăm jos din autocar şi începe distracţia. Doi bătrânei cu o tobă şi un fluier tunisian cântă o sârbă de-a lor, aşa, ca de bun venit. Samira Club e un complex extrem de interesant, plin de verdeaţă. La fiecare pas, palmieri şi cactuşi, flori colorate şi păsărele gălăgioase. Camerele sunt extrem de curate şi foarte modern mobilate. Iar mâncarea delicioasă. Prima masă, primul contact cu bucătăria tunisiană. Ferită într-un colţ al bufetului, o olicică cu o pastă groasă, de culoare roşie. Faimoasa harissa. Vreţi senzaţii tari? Incercaţi harissa dacă aveţi ocazia. Două Fanta zboară rapid pe gâtlej, ca să stingă focul. După ce ne potolim foamea, ieşim în explorarea complexului. Aşezat la marginea plajei, Samira Club are tot ce ţi-ai putea dori. Internet, telefon, casă de schimb valutar, safe, restaurant, sală de jocuri cu biliard şi tenis de masă, un teren de baschet, două de fotbal, două de volei, două de tenis de câmp. Sală de forţă, bar şi o cafenea maură de toată frumuseţea, plină de perne moi pe care să te poţi aşeza. Aleea spre plajă e înţesată cu magazine de suveniruri. Pe plajă, un alt restaurant şi un complex în care poţi să te laşi tras cu barca fie pe colaci, schiuri sau chiar cu paraşuta. Şi să nu uităm de piscina imensă cu două tobogane.


Tunisia din T1


După două zile de lenevit, pornim să descoperim adevărata Tunisie. Şi cum altfel, decât cu transportul în comun. Autobuzul, identic cu un T1 de-al nostru, cu burduf cu tot. 40 de minute ne înghesuim ca sardelele şi învăţăm primul modus vivendi tunisian. Trebuie să ştii să îţi faci loc. Luăm ceva coate, dar începem să şi dăm. Iar pe autobuz ne facem mâna pentru ce va urma. Pentru că am ajuns la Nabeul, unde vizităm târgul de cămile. De când am citit broşura de prezentare ne-am luat gândul de la a vedea vreo cămilă. Cel puţin în realitate, pentru că din pluş am văzut cu miile. In locul fostului târg de cămile dăm peste târgul Obor. De la tricouri Gucci, şepci Marlboaro la covoare, tobe şi ceramică tunisiană.

Inainte de a ne întoarce la Hammamet, mâncăm într-o tavernă tunisiană. Iar aici, altă surpriză. Harissa de la hotel este mult europenizată. Cea reală e de cinci ori mai puternică. Şi alte două Fanta dispar pe gâtlej. Iar dacă ai gânduri mârşave şi vrei senzaţii tari, în Tunisia am găsit de zece ori mai mulţi dealeri de droguri decât cafenele în Amsterdam.

Orice hotel sau complex aţi alege, principala excursie oferită este cea spre deşert. In celălalt capăt al ţării. Locul unde pietrele Tunisiei lasă loc nisipului fin al Saharei. Poarta deşertului, cum o numesc localnicii. Transportul se face tot cu autocarul. O excursie de două zile, cu înnoptare la Douze, ultima localitate înaintea Saharei. Neapărat, excursia trece prin două locuri obligatorii de văzut, El Djem şi casele troglodite.



Amfiteatrul de la El Djem este cea mai importantă urmă lăsată de stăpânirea romană în Africa. Un Colloseum al Africii, la fel de frumos şi poate chiar mai bine prezervat. O imensitate în mijlocul deşertului. Oameni care trăiesc în locuinţe construite sub pământ, ca mijloc de apărare în faţa hoardelor berbere din trecut. Iţi dai seama că bucata de pâine în ulei de măsline este acolo doar ca să îţi satisfacă ţie, turistului, setea de cunoaştere.


La poarta deşertului nu poţi să nu te simţi copleşit. Imensitatea de nisip din faţa ta, legendele terifiante ale Saharei îţi fac pielea de găină. Realizezi că nu vei vedea nici măcar unu la sută din această faimoasă mare de nisip şi tot tremuri când pui primul picior desculţ pe nisipul fierbinte. Strângi cu curaj cămila între picioare, ascuns sub turbanul care opreşte vârtejurile de nisip ce te cuprind. Eşti un turist primit pentru o secundă în inima Saharei.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi