Criza si ierarhizarea universitatilor

Globalizarea constituie astăzi un fenomen mondial care se referă la toate sferele de activitate ale societăţii noastre. Astfel, dezechilibrele produse mai cu seama în ţările puternic dezvoltate se transmit cu repeziciune la nivelul tuturor ţărilor de pe planeta noastră. Criza care se consideră ca fiind conceptul ce exprimă dezechilibrele, momentele critice în evoluţia societăţii noastre – a fost semnalată încă din anul 2008 în sfera financiară, ea fiind percepută sub numele crizei financiare, care a constituit primul val de dezechilibre provocând tulburări serioase în zona economicului, paralizând aproape toate sectoarele economiei. Acest al doilea val s-a transmis sectorului serviciilor, creând o reală criză a serviciilor publice, care a inclus, în special sectorul educaţiei care se bazează în primul rând pe bugete naţionale solide şi garantate de un sector economic stabil şi cu o creştere economică sustenabilă. În acest context, în România trăim în prezent o criză simţită cu adevărat în sectorul educaţiei. Această criză, în opinia unor specialişti nu poate fi înlăturată decât prin reforme reale, forţându-se aprobarea noilor legi ale educaţiei, care ar constitui rezolvarea acestui sector cu adevărat marginalizat, deşi teoretic lumea îmbrăţişează ideea: „educaţia – prioritate naţională” sau „prima prioritate naţională” conform legii noi.

Dacă ne referim la obiectivele declarate pentru 2015, ale preşedintelui României pentru învăţământul superior din România, şi anume: existenţa a minimum 3 universităţi româneşti în topul 500 al clasamentului Shanghai, triplarea indicelui global de inovare şi creşterea de 5 ori a volumului producţiei ştiinţifice – obiective pe care, de altfel le agreează şi autorul articolului, dar care nu este convins de asigurarea resurselor care stau la baza atingerii obiectivelor.

În acest sens, nu îmi pot închipui cum universităţile din România cu o finanţare de aproximativ 1000 Euro/student echivalent/an vor putea atinge performanţa universităţilor din UE care alocă aproximativ 9000 Euro/student echivalent/an sau a universităţilor din SUA care alocă peste 20000 Euro/student echivalent/an. Cum am putea ajunge la nivelul acestora într-un timp cât mai scurt? Soluţia are fi alocarea resurselor financiare la un nivel superior celor exemplificate în ţările dezvoltate pentru a atinge cel puţin nivelul de dotare al laboratoarelor şi al infrastructurii în general la nivelul universităţilor din aceste ţări, apoi cu o finanţare apropiată de aceste ţări să încercăm să obţinem performanţa dorită.
Îmi explic cu greu sau aproape că nu am nici o explicaţie atunci când abordăm şi problema ierarhizării instituţiilor de învăţământ superior.
Oare este utilă o ierarhizare a sărăciei? Cred că mai degrabă vom cheltui suplimentar pentru a nu obţine nimic, sau poate pentru a alimenta mass-media cu un nou subiect de discreditare a învăţământului superior din România
În viziunea subsemnatului consider elaborarea unei strategii naţionale care să vizeze capacitatea instituţiilor de învăţământ superior din România de a putea intra într-o competiţie privind ierarhizarea la nivel mondial.

Libera circulaţie a cunoaşterii ca o nouă libertate a UE alături de libera circulaţie a persoanelor, capitalului, serviciilor şi produselor, ne obligă să focalizăm toate forţele decizionale şi mai ales legislative pentru a transforma cu adevărat educaţia în prima prioritate naţională.
Cred că un prim pas legat de capacitatea instituţională eficientă şi calitatea actului educaţional al instituţiilor noastre de învăţământ superior este de ordin legislativ. Pe baza unor criterii la nivel naţional compatibile cu cele internaţionale, cum ar fi criteriile ARACIS privind calitatea procesului educaţional - grad de încredere ridicat şi recunoaşterea acreditării cercetării ştiinţifice la nivel instituţional ar putea conduce la dreptul universităţilor  de a organiza numai studii de licenţă (pentru cei care nu au acreditată cercetarea ştiinţifică), studii de licenţă, masterat şi studii doctorale (pentru instituţii cu nivel ridicat de încredere şi au acreditată cercetarea ştiinţifică) . Cred că rezolvarea acestor probleme  prin comisii de evaluare ne afundă în hăţişuri din care nu mai putem ieşi. Constat cu dezamăgire că actualele criterii de finanţare a învăţământului superior descurajează ceea ce înseamnă inovarea, autonomia universitară şi mai ales antreprenoriatul, prin aceasta obligându-ne să ne limităm doar la resurse financiare bugetare descurajând orice mijloc de a o obţine venituri proprii.
Pentru că am subliniat ideea ierarhizării instituţiilor de învăţământ superior la nivel mondial aş aminti că cele trei sisteme de ierarhizare cele mai cunoscute: sistemul Shanghai Jiao Tong University; sistemul englez publicat în Times Higher Education Supplement şi sistemul american publicat în US News and World Report sunt sisteme diferite care iau în calcul indicatori diferiţi. Dacă la acestea adăugăm faptul că aproape în fiecare ţară există un sistem propriu de ierarhizare ne putem da seama de eterogenitatea sistemelor, iar numeroasele întâlniri ale specialiştilor de pe tot globul nu au reuşit să elaboreze un sistem unitar agreat de către toată lumea.
Ierarhizarea universităţilor la nivel mondial care să reflecte cu adevărat un clasament al celor mai bune universităţi din lume îl consider în prezent încă un deziderat! Această concluzie se bazează în principal pe lipsa de omogenitate şi izomorfism a ceea ce reprezintă universitatea în diferite ţări ale globului şi chiar la nivelul aceleiaşi ţări.
Ca o concluzie, cred că ierarhizarea ar trebui să înceapă de la bază şi anume cu ierarhizarea programelor de studii unde putem să comparăm entităţi omogene şi izomorfe cu indicatori de  performanţă măsurabili.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de prof. univ. dr. Constantin Oprean