Justitia, in continuare cenusereasa oligarhiei?

Se pare că realitatea românească se încăpăţânează să ne supună nu numai speranţa dar şi răbdarea la grele încercări. Dacă este vorba să distingem un domeniu de viaţă pentru a cântări ce am făcut şi ce facem, unde am ajuns cu atât de trâmbiţata reformare a societăţii, a statului, este necesar dar în acelaşi timp suficient să observăm care este starea justiţiei. Istoriceşte vorbind, raportându-ne fie şi numai la ultimele două flagele care au încercat greu societatea omenească- fascismul şi comunismul- constatăm că ele s-au bazat nu atât pe puterea sau slăbiciunea economică sau militară ci, în fond, în esenţă, pe stăpânirea, dominarea propriei lor societăţi cu ajutorul in-justiţiei. Efectul psihologic şi social al siluirii adevărului, al nedreptăţii, al injustiţiei este devastator. Deprimant, descurajant, demobilizator. El văduveşte societatea de puterea de reacţie.
În esenţă, nu se poate gândi o societate autentic democratică înafara unei justiţii reale. Ei, justiţiei ar trebui să i se supună tot ce mişcă sub soare : puterea politică, raporturile social-economice, tot, absolut tot. Fără excepţie. Regimurile cu adevărat democratice au făcut şi fac dovada supunerii rigorilor justiţiei până şi a celor mai înalte şi puternice personalităţi sau structuri ale statului. Ecuaţia finală a reglării funcţiilor sociale se oglindeşte în starea justiţiei. Înţelegem de ce, între condiţionările aderării la UE, starea justiţiei a figurat pe primul loc, înţelegem de ce suntem în continuare monitorizaţi pe justiţie.
Reacţia şi comportamentul nostru, al factorilor de putere şi decizie cu referire la acest aspect, sunt deplorabile şi arată distanţa enormă care ne desparte încă de minima normalitate. Ca să intrăm în decelarea faptelor, să ne reamintim cu câtă stăruinţă, cu ce efort susţinut a reuşit ministra Monica Macovei să netezească calea aderării la UE îndepărtând în final de pe panou steguleţele roşii. Numai că, consecvenţi propriilor noastre mentalităţi, după ce am trecut puntea, am revenit repede la matcă, am lăsat-o moale nu numai cu justiţia dar am pus-o pe liber pe însăşi animatoarea ei. Să ne amintim cum a deslănţuit presa şi televiziunea oligarhică o campanie furibundă împotriva ei, cum s-a pus în mişcare cea mai înaltă autoritate a statului, parlamentul, pentru a o denigra şi în final a-i cere îndepărtarea. Era stupefiant să veizi cum, un ministru care se bucura de aprecieri unanime în UE pentru realizările sale, aici era batjocorit şi pus la zid. Nu era şi mă tem că nu va fi pentru ultima dată când, după ce ne vedem cu sacii în căruţă, uităm de obligaţii, de angajamente, de cuvântul dat.
L-am apreciat pe Băsescu şi PDL pentru efortul şi sprijinul acordat tentativei de revigorare a justiţiei, pentru modul în care a susţinut-o nu numai pe ministra Macovei dar şi factorii de conducere ai procuraturii vizaţi de asemenea de furia oligarhică. De aceea nu mică mi-a fost uimirea acum, când, având posibilitatea evidentă de a renaşte speranţa şi încrederea în relansarea justiţiei, au ratat prilejul, lăsând pe linia moartă posibil preţioasa prestaţie a Monicăi Macovei. M-am întrebat stăruitor de ce, care o fi fiind explicaţia ?
Poate n-o mai fi vroit dânsa. Ipoteză totuşi puţin probabilă şi poate s-ar fi cuvenit să ne explice de ce. Temerea mea este alta, profund neliniştitoare şi anume, că de fapt, pe fond, nu se doreşte justiţie. Că sunt suficiente interese oligarhice şi de partea PDL sau UDMR deranjate, ba chiar speriate de ideea de justiţie. Nu spun că ministrul Cătălin Predoiu n-ar fi bun. Dimpotrivă, s-a arătat cel mai “performant” în echilibristică, probabil se bucură de apreciere şi peste hotare. Nu las afară din calcul de asemenea limitele care zăgăzuiesc posibilitatea de influenţare a actului de justiţie fie şi de către ministrul instituţiei. Cu toate acestea, s-a făcut şi se face dovada că din poziţia administrativă şi prin pârghiile ce-i stau la îndemână, ministrul poate contribui la creerea condiţiilor favorabile unei activităţi eficiente a justiţiei.
Se poate observa cu ochiul liber cum se spune, o stare bine conturată şi anume că, cu referire la aspectele infracţionale şi de corupţie ce vizează oligarhia politico-financiară, se disting două etape : prima, aceea a cercetării, a anchetei, quasi eficientă, în care dosarele grangurilor ajung pe masa justiţiei, a judecătorilor şi a doua, aceea a justiţiei propriu zise unde dosarele fac stânga-mprejur sau se molipsesc de o lentoare ireparabilă, doar doar le vor ajunge prescripţia. Oricum, este lesne de observat că se uzitează toate tertipurile posibile, în ambele etape, cu rezultate notabile în etapa finală, de obstrucţionare a actului de justiţie. Aruncăm praf în ochii opiniei publice şi a străinătăţii ( nota bene UE ) scoţând la iveală demonstrativ nişte cazuri altfel demne de luat în seamă, după care, în stilul nostru bine cunoscut, le ameţim, le adormim sau chiar le înmormântăm. “Operă” de-acum bine definită şi cunoscută ca o meteahnă românească. Aşa se face că, pe când în alte state, şefi de stat, miniştri, oameni grei de afaceri, ajung să fie judecaţi şi-şi primesc pedepsele cuvenite, la noi, şefi de stat, prim miniştri sau miniştri, moguli ai vieţii financiar-economice, care au trădat interese naţionale, care au întinat imaginea ţării, care ne-au deturnat năzuinţele şi speranţele, care ne-au secătuit avuţia, nu numai că nu şi-au primit cuvenita replică din partea societăţii ci se află în fruntea bucatelor de unde continuă să ne persifleze, să ne umilească. Greu de găsit o altă ţară în arealul pretins democratic, în care statul şi pârghiile sale să fie puse timp de douăzeci de ani în serviciul unei asemenea oligarhii.
Mersul până la jumătatea drumului după care dăm cu sacul de pământ mă tem că ne va paşte şi-n viitor. Este încurajatoare nenominalizarea Liviei Bărbulescu în fruntea justiţiei române, dar neliniştitoare propunerea ei de către CSM. În fond, acest organism este singurul care poate exercita un control al actului de justiţie şi, dacă el este numit pe criterii politice, dacă nu este neutru ci interesat, dacă nu se ridică la înălţimea misiunii sale aproape sacre, slabe speranţe. Poate va fi examenul de căpetenie a noului mandat prezidenţial, a puterii parlamentare şi guvernamentale de a îmbunătăţi şi performa, organizatoric şi funcţional justiţia în România. Vom vedea probabil în ce măsură se acordă reală importanţă problemei fără de care orice progres, în orice domeniu, riscă să clacheze. Poate se va realiza în cele din urmă şi la noi că adevărul, dreptatea, justiţia, sunt valori fără de care nimic nu se poate face. Poate atunci vom avera prilejul să sperăm că graţie unei politici înţelepte şi cu adevărat patriotice, justiţia va fi scoasă de sub influenţa şi comanda oligarhiei şi pusă în serviciul societăţii.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi