Duminică,
28.02.2021
Parțial Noros
Acum
3°C

Cu judecata la televizor

Miercuri seara am asistat la judecarea de către postul de televiziune B1 TV a recursului împotriva sentinţei civile pronunţată de judecătoria sectorului I Bucureşti privind litigiul dintre preşedintele Băsescu în calitate de reclamant şi Dinu Patriciu în calitate de pârât. Cum se ştie, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 0,50 lei cu titlu de daune morale faţă de reclamant, pentru faptul de a fi afirmat că la mitingul electoral de la Ploieşti din 2004, l-a văzut pe Băsescu “dând un pumn unui copil”, afirmaţie prin care “s-a produs o vătămare a dreptului reclamantului la onoare şi reputaţie”, motivează sus arătata judecată.

Instanţa a fost formată din 7 “judecători” între care moderatorul Robert Turcescu preşedinte şi alţi 6 membri ai completului, jurişti, ziarişti, analişti politici, comentatori care au întors pe toate feţele speţa dar cu deosebire judecata. Nu este pentru prima dată şi probabil nu va fi nici pentru ultima, când, în “buna” tradiţie postdecembristă, judecăţile se transferă de pe băncile tribunalelor pe băncile televiziunilor, se spune “pentru informarea corectă şi la zi a publicului”. Este adevărat, mijloacele de informare au dreptul – şi obligaţia – de a informa publicul asupra datelor, asupra subiectelor de interes public. Netăgăduit, o judecată în care este implicat preşedintele ţării este de interes public, cu deosebire atunci când este acuzat că a lovit un copil cu prilejul unui miting electoral, deci în public. În limite legitime, informaţia trebuia să se refere la obiectul procesului, la părţi şi calitatea lor, la soluţia adoptată de instanţă cum şi la faptul că soluţia este supusă recursului şi ca atare nedefinitivă.

Da, dar televiziunile noastre şi în general mijloacele de comunicare publică sunt în goană frenetică după rating, trăiesc pe bani şi după bani. O simplă informare seacă nu-i mulţumitoare, trebuie înzemuită în sucul senzaţionalului, al tensiunii lăuntrice ceea ce, în general e posibil şi admisibil. În cazul nostru însă, al unui proces, ea conduce inerent la comentarea pe toate feţele a procesului insuşi. Dacă ciclul procesual a luat sfârşit, dacă deci ne aflăm în prezenţa unor soluţii juridice irevocabile, aria comentariului este larg deschisă. Nu însă şi atunci când ciclul procesual nu s-a terminat. Acuzele de linşaj mediatic sunt îndreptăţite în cazurile în care informaţiile la care se referă se înscriu în zona unui ciclu judiciar şi când deci, planează pericolul ca influenţele exercitate asupra opiniei publice să reverbereze deopotrivă şi asupra magistraţilor. Bine bine, se va zice dar şi alţii o fac, vezi cazul Dominique Strauss Kahn. Este adevărat şi tocmai acest caz demonstrează că omul, după ce a fost făcut cu ou şi oţet, cu inevitabilul impact în opinia publică, a fost scos de sub urmărire penală dar suferind un prejudiciu moral înfiorător.

Lecţia aceasta, modul general de gândire şi judecată, ne-ar cere să nu judecăm noi, să nu dăm verdicte înaintea judecătorilor câtă vreme faptele, evenimentele, fac obiectul unui ciclu de judecată în derulare. Tocmai elementele de senzaţie puse în lumină de astfel de comentarii, neconfirmate în final de instanţele de judecată, pot pricinui prejudicii uneori ireparabile. Cu aceasta ar trebui să mă opresc şi eu aici. Dar pentru că subiectul cu pricina s-a deslănţuit deja cu pasiunea senzaţiei pe micile ecrane, ca jurist mă fac ecoul dorinţei puţinilor mei cititori să explic, de pe o poziţie pe cât posibil neutrală, cum ar fi trebuit apreciată speţa, cu bună credinţă, la nivelul cetăţeanului de rând.

Afirmaţia “l-am văzut dând un pumn unui copil” la un miting electoral este gravă prin prizma degradării morale cât şi, de subliniat, prin impactul electoral al unui asemenea gest. Este sigur, afirmaţia a fost făcută cu acest scop. Dacă afirmaţia ar corespunde adevărului, autorul gestului, indiferent cine este şi în ce împrejurări s-ar fi produs, trebuie să-şi asume consecinţele. A da un pumn este, în terminologia general acceptată, a lovi, faptă ce se comité cu intenţia de a produce o suferinţă, astfel cum este definită de codul penal. Instanţa de judecată n-a lămurit problema. Ea caracterizează fapta preşedintelui ca fiind „ un act de violenţă fizică”. O noţiune largă şi cuprinzătoare. Să ne imaginăm nişte cercuri concentrice, cel mai mic corespunzând noţiuii de atingere, împingere, îmbrânceală, al doilea noţiunii de lovire, al treilea noţiunii de vătămare corporală, toate fiind cuprinse în noţiunea mai largă de violenţă fizică. Atingerea, împingerea, îmbrânceala, chiar dacă se fac cu intenţie, semnifică altceva decât a lovi. Se spune că instanţa n-a fost sesizată cu lămurirea problemei. Nu direct, dar implicit. Căci dacă Băsescu a lovit, Patriciu nu putea fi obligat la plată. A afirma un adevăr, indiferent în ce împrejurări, indiferent de scop, nu poate justifica o obligare sau o condamnare. Doar că în acest caz, fapta fiind damnabilă, trebuia, să aibă ecou la cei din jur. De altă parte, tot instanţa este chemată să stabilească dacă împrejurările concrete justifică o intenţie de lovire. Când eşti în mijlocul mulţimii căreia îi ceri votul, este aproape imposibil de crezut că loveşti cu pumnul un copil pentru a-ţi câştiga astfel simpatia publicului. Patriciu spune că pe el gestul l-a scandalizat. Ar fi trebuit să reacţioneze imediat, nu după cinci ani şi nu – coincidenţă? – într-o altă fază electorală fierbinte. De ce de pildă n-a dezvăluit fapta cu prilejul celebrului „bileţel” către „Trăienică” în celebrul incident cu ministrul Monica Macovei?

Dacă însă gestul preşedintelui a fost doar unul de dare la o parte, de împingere, de îmbrâncire, astfel cum a recunoscut Băsescu, atunci afirmaţia lui Patriciu justifică măsura luată de instanţă. Numai că trebuia lămurită problema de vreme ce ambele situaţii se circumscriu noţiunii largi de „violenţă fizică”. Este o chestiune de probe, de aprecierea lor, cu implicaţii atât în privinţa stării de fapt cât şi  în câmp psihologic, lucru care trebuieşte să-l facă judecătorii, în cadru instituit şi organizat, nu omul de pe stradă. Abia după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, amatorii de senzaţii tari ar avea îndreptăţirea să o ia la scărmănat pe toate feţele, să-şi afişeze propriile judecăţi în faţa opiniei publice. Peste câteva zile se aşteaptă o hotărâre judecătorească într-o afacere de o şi mai mare senzaţie: Năstase şi mătuşa Tamara. O să vedeţi, stimaţi cititori, cum vor lua-o cu asalt grijuliile noastre televiziuni, ce excelent reting vor realiza pe seama ei, dar în detrimentul ideii de justiţie. Verdictele judiciare sunt şi trebuie să rămână apanajul instanţelor de judecată. Judecăţile la televiziune, după.

Comentarii

0 comentarii

Anuleaza raspuns

Lasa un comentariu

Toate comentariile sunt moderate înainte de postarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv de pe această platformă. Mulțumim. Adresa ta de email nu va fi publicată.

Sus