Verde-n fata: Ce simte un vanator cand ucide?

05 Iunie 2013 23:44

Sunt dintre aceia care au mâncat carne toată viaţa lor cu un vag sentiment de vinovăţie. Conştientă că se comit crime pentru gulașul din farfuria mea, l-am înghițit totuși cu poftă și am recunoscut, fără snobism și falsă pudoare, că e delicios. Și, până la urmă, dacă bunul Dumnezeu și sfânta teorie evoluționistă ne-ar fi vrut ierbivori, ne-ar fi dotat și cu fălci mai bune pentru rumegat. Am refuzat, în schimb, orice fel de carne care nu se numără printre cele de pe lista scurtă a animalelor de pungă-congelată de tradiție: vacă, porc, pui.

În aceste condiții, mi-am îndretat greu pașii, astăzi, taman de Ziua Mondială a Mediului, către sediul Asociației Județene a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi. Dacă pot să mai înțeleg locul cărnii în piramida nevoilor a lui Maslow, mi-e imposibil să pricep cum am ajuns, în miile de ani de umanitate, să inversăm ierarhia și să facem din vânătoarea de nevoie, una de plăcere. Dar la întrebare poate să răspundă mai bine președintele AJVPS, Pompil Varga.

Sediul AJVPS este “tapetat” cu trofee. Recunosc, cu coada ochiului, pentru că îmi vine greu să le privesc în față, chiar așa inerte cum sunt ele, exemplare de râși, lupi, vulpi și mistreți. Unul, însă, le întrece pe toate. Un urs impunător, cu blana întinsă pe perete, cu care șeful AJVPS se mândrește: este al șaptelea trofeu din țară la specia sa, din toate timpurile. Ucis acum 5 ani, la Agnita. Blana și capul animalului ar putea acoperi un perete întreg dintr-o cameră de apartament. Sunt luată, însă, prin surprindere, când Pompil Varga intră în încăpere cu craniul “original” al animalului, o piesă de care m-aș feri și într-un muzeu. Așa, din superstiție. Sau respect.

Rep.: Cine pregătește craniul pentru evaluare, cine ia carnea de pe el? Există o persoană autorizată?

P.V.: Cine îl împușcă, titularul, are obligaţia morală şi faţă de Asociaţie să şi-l prepare singur. Pentru că, altfel, nu merită să mai împuşte...

Rep.: Şi cum se procedează?

P.V.: Se jupoaie pielea de pe craniu, iar craniul, cu carnea rămasă, se fierbe. Apoi se înlătură carnea, după fierbere şi se albeşte osul cu perhidrol. După care urmează evaluarea.

Rep.: Deci acesta este un procedeu pe care îl fac membrii înşişi?

P.V.: Da.

Rep.: Câţi membri are Asociaţia, în acest moment?

P.V.: Avem 550 de membri vânători, pe 11 fonduri de vânătoare, cu suprafaţă de 125.000 de hectare.

Rep.: Şi există reguli clare, fiecare cât poate să vâneze, pe an?

P.V.: Există. În fiecare an se aprobă o cotă de recoltă-selecţie, de către Ministerul de resort.

Rep.: Şi anul acesta, cât e?

P.V.: Păi se dă pe specii. În mare, la speciile principale, ca medie, pot să vă spun... La cerb, 25 de bucăţi pe toată asociaţia. La căprior, 230, la mistreţ – 300 de bucăţi, păsări - de ordinul miilor, dacă adunăm porumbei, guguştiuci, cu păsări de baltă. La specii strict protejate, la care se dau mai cu reţinere şi cu autorizaţii – urşi, cinci bucăţi; lupi, 12 bucăţi; pisici sălbatice, 15. La râs s-a interzis vânătoarea.

Rep.: Şi în ce condiţii se poate vâna un urs?

P.V.: Pentru vânătorul membru al Asociaţiei s-a stabilit o cotizaţie suplimentară de împuşcare de 2.000 de euro. La un străin este 5.000 de euro. Asociaţia este formată din membri care cotizează anual şi normal că la membrul nostru i se dă cu preţul respectiv.

Rep.: Deci procedura este următoarea: vine vânătorul, spune vreau să vânez un urs, depune o cerere şi plăteşte suma după ce l-a împuşcat, nu? Că poate-l împuşcă, poate nu.

P.V.: Da, membrul nostru, da.

Rep.: Şi sezonul de vânătoare, acum, e deschis?

P.V.: Acum e deschis doar la căpriori masculi şi la vulpe, la care e permis tot timpul anului. Pentru că e perioada de creştere a puilor şi majoritatea puilor şi la păsări, şi la mamifere, acum îşi cresc puii. Şi la căpriori e la fel, că poate vă întrebaţi, dar căpriorii se deosebesc clar de femele, pentru că au coarne. Nu se împuşcă decât cei cu coarne.

Rep.: Cum apreciaţi evoluţia numerică a populaţiei de animale, în timp?

P.V.: Dacă luăm ca reper momentul Revoluţiei, efectivele sunt mai mici, asta-i clar. Aici concură mai mulţi factori, nu numai vânătorul. Şi braconierul. Şi alţi factori: de linişte, de hrană şi adăpost al vânatului, pentru că, vedeţi dumneavoastră, factorul uman a început să invadeze tot ce înseamnă natură. Dar în ultimii 5 ani, apreciez că efectivele se menţin într-un echilibru constant.

Rep.: Cum puteţi să-i explicaţi unui om care nu vânează, ce simte un vânător atunci când urmăreşte vânatul şi când îl ucide?

P.V.: Ce simte... În primul rând, pornim de la nuanţă, ce înseamnă vânătoarea. Adică mergem pe pasiune, nu pe împuşcarea din necesitate. Şi atunci fiind un hobby, o pasiune, vânătorul simte, desigur, o plăcere. Dar vorbim de vânătorul adevărat, de trofee, nu de carne. Şi atunci, când dobândeşte un trofeu pe care el şi-l doreşte, normal că simte o plăcere deosebită, nu?

Rep.: Nu aţi avut probleme, de-a lungul timpului, cu organizaţiile pentru protecţia animalelor? Deşi la noi nu sunt foarte active, ce-i drept...

P.V.: Nu, nu pot să spun. Regulile de practicare a vânătorii sunt legiferate, ca urmare, atâta timp cât se respectă aceste reguli... nu.

Rep.: Sunt multe persoane cu funcţii înalte din Sibiu care au ca pasiune vânătoarea. Din punctul dvs. de vedere, credeţi că vânătoarea este o demonstraţie de forţă?

P.V.: Nu. Eu zic că şi persoanele cu funcţii înalte, după o anumită perioadă de exercitare a vânătorii, chiar dacă, la început, mai au nişte apucături nepotrivite, în timp, îşi îmbunătăţesc cunoştinţele şi revin pe linia normală.

Rep.: La ce vă referiţi când spuneţi “apucături nepotrivite”?

P.V.: Păi apucături cum ar fi lăcomie, să prindă un ştand mai bun decât partenerul de partidă, de vânătoare... La asta mă refer, nu mă refer la braconaj, în esenţă...

Rep.: Apropo de asta, care sunt comportamentele de neiertat între vânători?

P.V.: În primul rând, dacă nu există respect între vânători. Braconajul nici nu se pune în discuţie... În momentul în care un vânător comite o faptă de braconaj, nu numai că nu-l iertăm noi. Nu trebuie să-l ierte legea.

Rep.: Şi ce părere aveţi despre vânătoarea organizată anual de Ion Ţiriac?

P.V.: Nu pot să-mi spun o părere. Este un regim aparte. Se bate prea mult moneda că se face o vânătoare cu nuanţă de genocid. Vreau să facem o comparaţie cu un ţarc cum este al lui Ţiriac şi o crescătorie de porci de casă. Porcii de casă cum se sacrifică? Printr-un mod poate mult mai necivilizat. Ţarcul lui Ţiriac, având 1.000 de hectare, dacă cineva ştie ce înseamnă comportamentul vânatului într-o mie de hectare... înseamnă ceva. Nu e... te duci şi stă mistreţul şi-l împuşti... Are şi el, nu numai şanse de scăpare, dar şi metode de scăpare. Iar acolo, vânătorii se supun legii vânătorii în complexele de vânătoare, nu vânătorii libere, cum facem noi în fondurile de vânătoare.

Rep.: Vi s-a întâmplat vreodată să deveniţi din vânător, vânat? Vi s-a pus vreodată viaţa în pericol?

P.V.: Nu. Nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Au mai fost evenimente neplăcute, accidente în care a ricoşat glonţul...

Rep.: Dar care este cel mai periculos vânat?

P.V.: Ursul, mistreţul... în condiţiile în care este rănit sau femela din speciile respective îşi apără puii. În rest... un lup se sperie de om mai mult decât o găină...

Rep.: Mulţumesc!

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi