Moartea este o plecare. A muri înseamnă a părăsi această lume pentru a intra în alta, a schimba această existenţă cu alta. Şi unde ne duce pe noi moartea? În lumea definitivă şi veşnică.
Ne punem întrebarea cum putem privi moartea dăruită nouă de Dumnezeu ca un blestem, sau, ca un dar eliberator? Este moartea acest eveniment universal atât de necesar?
Dacă privim dincolo de episodul petrecut în Eden, vedem că moartea este o pedeapsă la adresa firii omenești căzute în păcatul neascultării, numită de însuși Sfântul. Apostol Pavel ,,vrăjmaș” (I Cor. 15,26), pentru că ea își arată ura față de neamul omenesc, răspândind rele în întreaga zidire. De mare interes, este afirmația Sfântului Apostol Pavel despre ,,cei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața”(Evr. 2, 15). Iată deci cum numai amintirea morții era pentru om o robie, un jug pentru tot parcursul vieții, căci, odată ce neamul omenesc a devenit muritor a dobândit o înclinare și mai mare pentru păcat; împlinirea nevoilor trupești îl îndeamnă pe omul care dorește să-și păstreze cu orice preț viața aceasta, vremelnică, spre patimi de neocolit. Omul căzut se aruncă în brațele patimilor socotind că astfel va scăpa de moarte. Frica de moarte îi tiranizează atât de mult pe oameni încât ar face orice să scape de ea. Sfântul Ioan Damaschin spune că ,,moartea îl ține pe om în robie prin mijlocirea păcatului.” Astfel diavolul, speculând aceasta, pune stăpânire pe latura pătimitoare a omului, insuflând acestuia continuu, groaza față de moarte. Speriat de moarte, omul, se avântă spre păcate, cu gândul că flacăra plăcerilor îl va feri de frigul morții. Cu cât omul se alipește mai mult de cele lumești cu atât el se revoltă împotriva morții care-l lipsește de ele. Gândind așa, putem concluziona că, moartea este o pedepsă și chiar cea mai grea pedeapsă pe care a primit-o omul vreodată de la Dumnezeu, căci ea înțeleasă ca simplă nimicire, e dușmanul cel mai teribil (nu atât al speciei sau al naturii, ci al persoanei).
Dacă omul ar fi constituit numai din elemente fizico-chimice moartea nu l-ar umple de o neliniște așa de nepotolită, și în același timp de un fel de dor după o viață veșnică pe care o presimte dincolo de ea prin care omul simte că aparține eternității.
Dar dacă mânăm mai la adânc corabia minții noastre, descoperim că moartea, în grotescul ei, ne sperie dar în același timp ne și atrage. Astfel nostalgia și teama profundă care strânge respirația omului în fața misterului morții sunt proba faptului că el nu ține numai de suprafață ci de profunzime; e proba faptului că omul nu aparține numai cotidianului vieții în timp ci și eternității.
Și, dacă moartea este poartă, „moartea este o plecare. A muri înseamnă a părăsi această lume pentru a intra în alta, a schimba această existenţă cu alta. Şi unde ne duce pe noi moartea? În lumea definitivă şi veşnică.” Atunci putem spune că moartea a fost o mare binecuvântare peste om, respectiv pentru trupul acesta grosier care din pricina păcatului s-a îngreuiat, s-a îngroșat, s-a stricat așa încât în această stare nu mai putea contribui alături de suflet la urcușul spre asemănarea cu Dumnezeu, și de schimbător ce a devenit nu mai putea moșteni veșnicia. Căci ce ne-am fi făcut dacă acest trup neputincios, care, întru-un număr finit de ani ajunge la așa mari neputințe să fi fost condamnat la veșnicie. Nici nu ne putem imagina ce ar fi însemnat să vedem acum oameni cu vârste de mii de ani peste care nu se slobozea moartea. Tocmai în contextul acesta moartea devine din pedeapsă o mare binecuvântare, un mare dar, dat nouă de Dumnezeu prin care ne dezbracă de acest trup stricăcios spre a ne îmbrăca în același trup spiritualizat, nemuritor: „Căci moartea nu-i altceva decât pieirea stricăciunii; moartea nu mistuie trupul, ci stricăciunea trupului.” Cine putea pedepsi pe om mai frumos ca Dumnezeu, care dă pedeapsa Sa plină de iubire, căci, moartea ca pedeapsă, din blestem se transformă într-o mare binecuvântare. Ajungem să spunem că însăși moartea dă sens creației fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, singura cale de a ne întoarce acasă, singura poartă a milostivirii Lui Dumnezeu. Astfel moartea fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendența lui Dumnezeu și a vieții noastre depline în El, ca împlinire a ei. Gândind la moarte simțim că avem ceva de la Dumnezeu și în viața noastră de aici, o arvună care ne dă putere să biruim moartea privind la Hristos ca biruitor al ei prin înviere.
Toți cei ce explică moartea ca un simplu fenomen biologic (deși conștienți de nonsensul acestor explicații) caută să acopere realitatea ei. Pe de o parte, afirmă că moartea e un fenomen natural dar, au o spaimă de moarte recunoscând implicit că nu e deloc naturală pentru om. De aceea, acești oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburați în viața lor de gândul morții. Casa lor îndoliată de evenimentul morții nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir, sau la crematoriu și făcut să dispară pe neobservate.
Așadar, moartea este un lucru însemnat şi îngrozitor, dar nu pentru un suflet hrănit cu filosofie cerească. Cel ce n-are nici o idee despre lucrurile viitoare şi care priveşte moartea ca pe o descompunere a fiinţei lui, sfârşitul şi terminarea vieţii sale, are motiv să se teamă şi să aibă groază de ea, crezând că va înceta să mai existe. Dar noi, cărora Dumnezeu ne dă darul de a ne descoperi tainele şi misterele înţelepciunii Sale (Ps. 50, 7), care privim moartea ca o trecere, noi n-avem nici un motiv ca să ne temem de ea; dimpotrivă, la apropierea ei trebuie să ne bucurăm şi să avem curaj, fiindcă din această viaţă stricăcioasă noi trecem la o viaţă mai bună şi mai strălucită, care nu va avea sfârşit. Aceasta ne învaţă Iisus Hristos prin exemplul Său; El merge la patimă şi la moarte, nu forţat sau din necesitate, ci în mod voluntar şi de bunăvoie.
Moartea își capătă sensul deplin în explicația creștină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creștinism moartea deși e urmare a păcatului, a păstrat și un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El, și prin aceasta la treapta plenitudinii vieții.
Scrierile duhovniceşti vorbesc de menţinerea în amintire a morţii care ne aşteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune: ,,Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa lui Dumnezeu” . Teodor al Edessei declară că viaţa pământească dobândeşte un sens şi se umple de un conţinut curat când omul face din ea o călătorie conştientă spre moarte şi spre cele de după ea, ca ţintă a vieţii: ,,Cel ce călătoreşte fără ţintă se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu ceasul din urmă al morţii înaintea ochilor, adu-ți aminte de deşertăciunea lumii, cât de înşelătoare, de neputincioasă şi fără de preţ este, cugetă la înfricoşata dare de seamă, cum o să înfăţişeze duşmănoşii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ţi aminte şi de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele; aminteşte-ţi şi de acea înfricoşată zi, adică de învierea cea de obşte şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greşeşte. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşine, la mustrarea conştiinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
Evagrie Monahul are cam acelaşi text, dar spune despre iad: ,,Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară” .
Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârşit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci şi un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acţiunea lui din lăuntru. Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înţeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârşitul vieţii..., ci ca sfârşitul desăvârşit, realizat de toată activitatea vieţii, aşa încât moartea are o prezenţă axiologică, în întregul vieţii omeneşti. Omul îşi lucrează moartea sa, ca desăvârşire a sa, prin activitatea vieţii, şi astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale.
Cugetarea la moarte umple viața pământească de mai mare valoare, deși în ea rămâne totuși o forță care lucrează în om în direcția distrugerii formei pământești, a existenței lui așa cum afirma Sfântul Apostol Pavel: ,,că de viețuiți după trup, veți muri, iar dacă veți omorî cu Duhul faptele trupului, veți fi vii”(Romani 8,13).
Pr. Lupu Ioan – Parohia Turnișor II
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Tag-uri: Sfântul Apostol Pavel , Evagrie Monahul , Parohia Turnișor , Sfântul Antonie , Preamilostivului Dumnezeu , Sfântul Ioan Damaschin , Iisus Hristos , Sfântului Apostol Pavel , Lupu Ioan
Vizualizari: 1787
Ultimele comentarii
Acum 5 minute
HBomb
Acum 29 minute
@Pol-Pot
Acum 30 minute
Soso
Acum 36 minute
Bunu
Acum 39 minute
A