Romania penitenciara

În ultimul timp, am auzit păreri conform cărora abundenţa ştirilor în mass-media, despre VIP-urile ajunse la puşcărie, ne ajută să cunoaştem mai bine sistemul penitenciar românesc. Din capul locului mi se pare o mare eroare. O prostie, scuzaţi-mi expresia. Pentru că vedetele rămân vedete şi-n zeghe (vorba vine), că deh, au fost/sunt cineva!

Aşadar, cu reportaje despre ce gândesc sau cum îşi petrec timpul, pe ore/zile, unii ca Adrian Năstase sau Gigi Becali nu vom afla dacă puşcăriile, în afara ispăşirii pedepsei, sunt şi medii în care condamnatul îşi poate schimba reflexele infracţionale.

Subiectul acesta merită atenţie din partea societăţii, întrucât un sistem penitenciar este un parazit pe corpul social şi un generator de rataţi care, odată eliberaţi, ajung ori să repete vechile greşeli, ori rămân pentru toată viaţa neadaptaţi la condiţiile convieţuirii sociale. Am înţeles aceste lucruri, după o discuţie cu un fost puşcăriaş. Ajuns la o vârstă apropiată bătrâneţii, după ce a vieţuit mai mult prin închisori, a fost dispus, nu cu mult timp în urmă, să-mi relateze povestea sa de „asistat” al sistemului penitenciar din România. Iat-o, mai jos, reprodusă pe scurt.

*

M-am născut într-o familie cu trei copii, o fată şi doi băieţi. N-am avut prea multe de învăţat de la ai mei. Mai ales că s-au despărţit când noi eram mici. Mama muncea mult şi era tare nervoasă când venea acasă. Pe la vreo 16 ani, am dat prima lovitură. Am furat nişte mingi de baschet dintr-o sală de sport. M-au trimis la şcoala de corecţie. Acum, la o vârstă destul de înaintată, sunt convins că la şcoala de corecţie am pierdut busola vieţii. N-am învăţat nicio meserie, în schimb am colindat prin aproape toate puşcăriile din România. M-am specializat în furturi din magazine, dar am făcut şi alte fapte mult mai grave. Dădeam loviturile, trăiam bine un timp, până când eram ridicat. Libertatea nu mi-a folosit la nimic, de la un moment dat. Fără casă, fără familie – toţi ai mei au murit – nu mai aveam unde să stau. Băteam străzile oraşului, dormeam prin parcuri şi case părăsite. Iarna era cel mai rău, din cauza frigului. Odată, atât eram de slăbit, încât am căzut pe stradă. Am ajuns la urgenţe cu o ambulanţă chemată de trecători.

Pe vremea regimului comunist, hoţii erau bătuţi, iar personalul din penitenciare nu era foarte numeros. Acum, hoţii nu mai sunt bătuţi, în schimb s-au umplut închisorile cu personal angajat. Înainte, miliţienii erau mai neciopliţi, dar era bine că hoţii munceau. Ne puneau să muncim de cum ajungeam acolo. În ateliere de tâmplărie, mecanice sau la diferite alte munci. Astăzi, gardienii sunt mai stilaţi şi există programe de pregătire pentru hoţi. Dar, în realitate, toate sunt pur formale. Nu se ţine nimeni de treabă. D’aia spun: în puşcărie, omu’ are toate şansele să se ţicnească la cap. Şi cum să nu te ţicneşti, când stai toată ziua cu ochii în tavan? Mai ieşi la plimbare sau la bufet… O duc bine cei cu bani. Ăia sunt mai apropiaţi de gardieni. Bine, cel puţin, că ăştia nu mai sunt răi ca foştii miliţieni.

Cel mai grav este cu asistenţa medicală. Nu-ţi spune nimeni nimic. Sunt programe de asistenţă psihiatrică. Vine cineva, vorbeşti cu el câteva minute şi dispare. Altădată, iarăşi îţi spune ceva, zice: las’ că mai vin, să mai discutăm, şi dus e... Dacă ai ceva mai grav (eu am cancer) nu stă nimeni de vorbă cu tine, aşa cum cred că ar trebui, în situaţii de-astea. Să-ţi spună ba una, ba alta. Aşa, să ştii şi tu ce-i cu tine. Dacă mai ai vreo şansă sau nu… Te duce însoţitoru’ la doctor, te consultă, dar, la final, doctoru’ vorbeşte numai cu însoţitoru’, în loc să vorbească cu tine. Ce să faci? N-ai cu cine să sa vorbeşti. Îi laşi în pace să nu-ţi tragi belele pe cap. Aşa am păţit şi eu, cu canceru’. M-au dus la un spital judeţean, m-au consultat. Doctoru’ a spus că trebuie să mă interneze ca să-mi ia o probă pentru biopsie. Când a venit rezultatu’, mi-au spus că am cancer. Şi-atât. Pe mine nici nu m-a chemat doctoru’ să-mi spună ce şi cum. Ce înseamnă că am cancer. Ce tratament trebuie să fac. Am primit doar hârtia pe care scria: radio-terapie sau chimio-terapie. După asta, am fost eliberat înainte de vreme. Sunt sigur că au vrut să scape de mine, să nu mor la ei. Oricum, n-aveam cum să urmez tot tratamentul fiind la închisoare. Dar nici nu mi-au spus ce paşi va trebui să-i fac, după liberare. Aşa a fost că, după mult timp, abia am aflat de la Casa de sănătate, că am fost inclus într-un program naţională de oncologie, şi că nu sunt obligat să plătesc asigurări. Dar, până atunci, pe cine întrebam mi se spunea că e musai să plătesc.

După liberare, nici nu se pune problema să-ţi aibă cineva de grijă. Există ceva programe, nu ştiu cum le spune, să te ajute, să te reintegrezi în societate. Da, dar acolo tre’ să te duci după ce ai găsit tu de lucru. Nu’i ca-n filmele alea în care fostul puşcăriaş este preluat de cineva care îl informează cum e cu locurile de muncă. Şi-atunci cum să te descurci? Vine unu’ şi-ţi spune băi, nea, hai că avem ceva de lucru… Şi am fost. Am plecat dintr-un supermark’ cu cărucioarele pline şi nu ne-a prins nimeni… După un timp, iar am furat, şi-am ajuns, din nou, la „facultate”. Păi, ce să fac, să dau la cineva în cap să-i iau banii, să sparg case şi magazine să găsesc de mâncare? Ultima dată, am intrat în afaceri. Da, da. Nu râde, pe bune! Cineva sus-pus m-a contactat, prin alţii, şi m-a făcut administrator la o firmă. Trai pe vătrai. Nu făceam nimic, venea cineva la mine cu nişte acte să le semnez. Am primit şi ceva bani, pentru asta. Până la urmă, m-au luat pentru fraudă fiscală. Omu’ care mi-a vândut firma a venit la proces (ca martor!) şi mi-a tras cu ochiu’, când eram în boxă. Semn că totu’ se va rezolva. Şi aşa a şi fost. Am primit cinci ani.

*

La o vârstă destul de înaintată, după o viaţă risipită în imperiul deşertăciunilor, bolnav de cancer, fostul puşcăriaş încă mai crede într-un nou început. Pentru mine, cazul lui reprezintă o problemă gravă a României, a celor lăsaţi de izbelişte, nu la vatră, după ieşirea din sistemul penitenciar. Puţini se reintegrează, mulţi nu pot, fac ceva şi se întorc la puşcărie. În libertate, n-au nicio şansă.

Problema e că sistemul penitenciar conservă instinctele şi mentalităţile de infractori. Acolo, puţinii potentaţi, care au călcat pe bec, pot ţine cursuri şi scrie cărţi, iar, după liberare, redevin VIP-urile care au fost. Administratorii „doftanelor” noastre n-au grija hoţilor de rând, pentru zilele când aceştia vor respira aerul libertăţii. De aceea, tabloul naţional este „România penitenciară parazitează România liberă”.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi