Manifestele bunului simt

La începutul anilor 2000, în România, a fost lansat manifestul „Conspiraţia bunului simţ”. Acesta a reprezentat intrarea în politică a unei formaţiuni iniţiate de tineri antreprenori, studenţi şi de alte categorii sociale, dornici să provoace mari schimbări în societatea noastră. Cu un deceniu în urmă, în martie 1990, din aceeaşi familie a ideilor de bun simţ, apăruse un alt manifest, intitulat „Proclamaţia de la Timişoara”, lansat de un grup de revoluţionari, în frunte cu regretatul George Şerban.

Aceste manifeste au avut acelaşi ideal: schimbarea la faţă a României postcomuniste. O temă veche în cultura noastră, cu o contribuţie de seamă a lui Emil Cioran, prin al său celebru eseu, din 1936, „Schimbarea la faţă a României”.

Un eseu şocant, şi astăzi, prin radicalismul critic al conţinutului său, dar care poate intra fără rezerve în seria manifestelor lansate de intelectuali de seamă, din dorinţa emancipării civice a poporului român. În ce priveşte schimbarea noastră la faţă, ea ar trebui să se petreacă, în primul rând, în cheie evanghelică, mai ales pentru că suntem, cum zice Cioran, un popor care nu a cunoscut „alt mijloc de respiraţie spirituală decât religia”. Fără ortodoxie, „din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa”. Dar, nefiind o soluţie dinamică de viaţă, prin ortodoxie „n-am intrat în lume”. Cu toate aceste, nu religia a fost motivul „defectelor de evoluţie ale României”. Chiar şi „teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă” însă „cu o rezervă: poate nu mai eram”. Concluzia autorului: „Dacă nu ne-am mişcat atâta timp, nu este de vină ortodoxia: suntem noi”.

Aceeaşi vină pe care o regăsim, la sfârşit de secol XX, după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara.Dacăar fi fost respectat punctul 8 al Proclamaţiei, România postcomunistă ar fi avut, poate, un parcurs mult mai accelerat şi eficient spre ceea ce, atunci, abia se întrezărea: apropierea de Occident, de valorile democraţiei şi societăţii deschise. „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” Argumentele unei asemenea propuneri revoluţionare îşi păstrează valabilitatea, şi astăzi. „A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta”. Bine ţintit, dar degeaba. Foşti înalţi slujitori ai PCR n-au avut bunul simţ de-a se retrage din viaţa publică. Iar noua putere, direct legată de vechea nomenclatură, n-a avut nici ea tăria de a recunoaşte necesitatea purificării noii elite politice. Cine a fost de vină că Proclamaţia nu s-a impus cu al său punct 8? Religia? Influenţa externă? Nu. De vină suntem noi, vorba lui Emil Cioran.

Peste zece ani „Conspiraţia bunului simţ” ne-a reamintit, din nou, tuturor că necesara purificare morală a elitei conducătoare este temelia reconstrucţiei sociale şi politice a României. Ceasul deşteptării societăţii româneşti însă tot nu sunase. În 2000, părea că problema avea dimensiunile unui dezastru de lungă durată şi trebuia intervenit, prin vot popular, în regim de urgenţă. Dar, încă o dată, s-a dovedit că celula românească n-a făcut faţă presiunilor unor schimbări profunde.

Manifestul „Conspiraţiei” putea pregăti momentul unei reale deşteptări a românilor. Şi cât de necesară ar fi fost! O simţim astăzi când cinismul politicianist alimentează indiferenţa populară faţă de democraţie. „Conspiraţia bunului simţ” instiga la o lucidă luptă cu mentalităţile învechite şi cu disputele politice sterile. „Conspiraţia bunului simţ” nu a propus o nouă doctrină, ci doar a evidenţiat platforma etică a modernizării unei societăţi.

„Schimbare la faţă a României”, Proclamaţia de la Timişoara şi „Conspiraţia bunului simţ” sunt cele mai importante manifeste, ale secolului XX românesc, în favoarea înnoirii spiritului naţional. Începând cu Emil Cioran, trecând apoi, peste 60 de ani, la revoluţionarii timişoreni şi, mai târziu, la tinerii sfârşitului de secol, cu toţii şi-au dorit reconstrucţia morală a României.

Fatalmente, rând pe rând, cele trei manifeste ale bunului simţ au intrat, de mult, în uitare. Nici prezentul nu pare dispus să le scoată la lumină, preferând punerea de-a valma a valorilor morale în mersul societăţii. Degeaba îndeamnă imnul nostru paşoptist la deşteptare naţională - în ciuda libertăţii de care ne bucurăm! Astăzi, atmosfera din multe şcoli îţi provoacă premoniţii alarmante privind societatea noastră de mâine. Astăzi, o vizită într-un spital public te convinge cât de singuri sunt medicii, asistenţii şi bolnavii, în lupta cu maladiile secolului. Astăzi, suficiente posturi de televiziune demonstrează cât de gravă este sfidarea tot mai generalizată a bunului simţ. Totul, sub imperiul incapacităţii cetăţenilor români de-a acţiona ca o societate articulată.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).