Daca vrei sa mergi la Rares, fa-o din dragoste pentru manele

Întotdeauna am crezut că restaurantele (ca și orice alt magazin, de altfel) deschise în alte locuri decât cele cu vad bun, pe unde se preumblă clientu', trebuie să aibă ceva special. Adică să îl determini pe clientu' cu bani să dea vadul pe unde se preumblă cu toții pe locul tău retras, cu oferte ce nu le găsești pe toate gardurile.
Tocmai de aceea, când am văzut că pe Abatorului s-a deschis un nou restaurant am zis că am dat lovitura. Chiar dacă locul nu este unul ”nou”. Aici a mai funcționat o vreme bună și un restaurant grecesc, ai cărui patroni au hotărât în cele din urmă să își mute afacerea mai înspre vad, mai către centrul istoric, adică. În locul grecului a venit Rareș. Căci așa se numește restaurantul. După numele patronului, aveam să aflu mai târziu.
Înăuntru e la demisol, cu intrare din stradă. Sunt două locuri de parcare chiar în față, pe trotuar, dar găsești și mai încolo loc de a lăsa mașina, căci pe jos nu prea cred că ajungi în zonă. Am intrat la Rareș într-un prânz târziu și primul lucru ce m-a ”izbit” au fost manelele. În surdină, dar manele de la mama lor.
Înăuntru am găsit același mobilier de pe vremea grecilor. Din scânduri și butuci de lemn, astfel că cine are de gând să unească sau să despartă mesele musai să ceară ajutor. De pe pereți au dispărut motivele grecești (erau niște basoreliefuri), astfel încât totul acum aduce a românesc. Probabil din cauza păturii galben cu verde, întinsă să astupe un geam de lângă bar. Înăuntru sunt vreo trei încăperi, nu mari, am ales-o pe cea dinspre stradă, unde pe geam vedeam grila unei mașini cu care veniseră cei trei mușterii care tocmai terminau de mâncat. ”Băieți de băieți” discutau tare despre afaceri cu mașini și cu piese din dezmembrări, ignorând plasma de lângă ei, unde pe o diagonală de peste un metru rula o emisiune cu ceva ”noră pentru fecior” sau ceva de genul.
Aproape că am și uitat de izul de manele: la radio (căci un post de radio asigura ambianța sonoră) erau anunțuri publicitare, tocmai se făcea reclamă nu știu cărui restaurant din Sibiu. Pe chelneriță era să o confund. Inițial am crezut că e o fată ce tocmai a ieșit de la ore, judecând după modul cum e îmbrăcată și după limbaj.
Am primit meniul și am fost pe loc edificat. Pe prima pagină era trecută specialitatea casei: ciolan de porc cu iahnie de fasole, la 30 de lei. Pe următoarea pagină A4 era trecută ”specialitatea bucătarului: piept de pui cu șuncă și cașcaval în sos de ciuperci. A treia pagină era pentru ciorbe, trei la număr: de văcuță, de burtă și de porc. Mă rog, ideea e că aveam de-a face cu un meniu minimal, românesc sută la sută. Am ales, prin urmare, puiul în sos de ciuperci precedat de – ce altceva? – o ciorbă de burtă.
La radio tocmai începea emisiunea de dedicații muzicale și cum se apropia ziua îndrăgostiților, prima cerere a fost... Florin Salam. Am apucat să mai ascult încă un hit al manelistului până să vină ciorba. Nu foarte caldă și... ciorbă. Adică normală, fără pretenții de concurență pentru Kon Tiki. Până la al doilea fel am mai ascultat pentru a treia oară un hit marca Florin Salam, după care am ascultat și cum se jeluia săltăreț unul care zicea că ”a intrat pe interzis și-a rămas fără permis, trai-la-la-la lala” (nu râdeți, pe YouTube are peste 600.000 de vizualizări oribilitatea).
Felul principal a fost, de asemenea, normal. Adică, na, corect gătit, perfect sățios, dar fără ”vino-n 'coa”. Sau vor fi fiind de vină cei trei ”gelați” care s-au așezat lângă, discutând larg despre formele chelneriței.
Pentru conformitate, la final am plătit trei lei și zece bani pentru apă, 12 lei pentru ciorbă, 30 pentru ”specialitate”, patru lei pentru salată, doi lei pe pâine (51,1 lei, în total).

Florin Vijelie Salam de Aur

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Turnul Sfatului