Si cand credeai ca nimic nu te mai poate surprinde...

... a apărut în oraș un nou restaurant. Ca niciun altul pe care îl știu. Jules Bistro a deschis de curând pe strada Mitropoliei o minunăție de restaurant. În curtea interioară vis-a-vis de Biserica Calvină, o curte scoasă din catalogul Ikea, pavată la perfecție și atât de liniștită de nu iți vine să crezi ca ești, efectiv, la 50 de pași de tumultul central. Prima impresie, perfectă. Meniul nu e unul foarte bogat, ceea ce, am învățat până acum, e un semn bun. De obicei se întâmplă ca cei ce se apucă de prea multe să nu le iasă nimic bun. Trei feluri de supă cremă, o selecție de tartine, patru preparate din carne de vită și șnițel vienez, câteva feluri de paste, salate și deserturi. That's it. Și pentru asta tot am stat cinci minute să mă decid. Pe lângă tartinele parisienne am oscilat serios între burger și biftec. Am cerut o recomandare și am primit o adevărată lecție de digestie în funcție de care e programul meu ulterior. Dacă mai am de lucru, burgerul, daca am timp de siestă, biftecul. N-am timp de siestă, dar m-a cucerit complet explicația. Alături, un vin roze și o promisiune de desert. Unde, by the way, am găsit platoul de branzeturi cu nuci pe care toată lumea îl servește ca aperitiv. Ntz, ntz, ntz, luați aminte la Jules, people. 

 

Tartinele sunt gustoase, poate o idee prea uscate, foarte light și foarte aromate. Combinația de cremă de brânză, jambon, așchii de parmezan și busuioc proaspăt merge perfect. Singurul lor defect este că sunt banale în comparație cu biftecul. Care este, fără îndoială, cel mai bun din oraș din câte am gustat până acum și aproape la fel de bun ca cel pe care îl fac acasă. Carnea e tocată cu cuțitul, amestecul e făcut ca la carte, lipsesc din el și muștarul și ketchup-ul care însoțesc orice alt biftec am gustat eu în Sibiu. Și, tot un unicat pe piata biftecurilor, untul n-a fost simplu, ci amestecat cu mirodenii și apoi înghețat. Un pic complicat de utilizat la primele două felii, dar super-delicios la următoarele. Apropo, încă un exemplu de servire ireproșabilă, pâinea prăjita a venit tot câte două felii, ca să nu se răcească și să se întărească. Jur că aș fi vrut desert. N-aș mai fi plecat de sub terasa boltită încă vreo două ore, dar n-a mai încăput nici măcar un gram. Interiorul restaurantului nu l-am vizitat, pentru că plănuiesc să mai trec pe acolo. Din ce se vedea pe geam, arată la fel de frumos ca și curtea. Mă bucur că mai există oameni cu imaginație, că în orașul ăsta care geme de restaurante, cineva a avut inspirația să creeze ceva unic. Pe enumerarea de mai sus, plus o salată cu avocado, o apă minerală și două Cola am lăsat 120 de lei. Pare puțin pipărat, dar merită și ultimul bănuț.

 

Mușchetar de treflă