Planul era să recreăm atmosfera de 1 Mai de pe vremea când micii nu se vindeau la caserolă și benzina se dădea pe șestache, în canistre. Orice sibian trecut cel puțin o dată printr-o coadă la pâine dată pe cartelă știe că de Ziua Muncii cea mai faină relaxare era la micii de la Curmătura Ștezii.
Pe vremurile cu pricina, restaurantul nu avea piscină, nici teren de fotbal/tenis și nici ditamai pensiunea. Era locul de pelerinaj al sibianului doritor de prăjeală în natură. Era un loc decent, în care oamenii muncii se puteau relaxa în zi de sărbătoare. Dacă aveau o funcție bună prindeau chiar și un loc la masă. Dacă nu, mergea și o pătură întinsă în iarbă, lângă alte câteva sute.
Ne-am întors, așadar, la Curmătura Ștezii și am găsit un loc trist, prăfuit, aproape gol. Tristețea vine din noile stabilimente făcute ca să fie făcute, din pieile de urs plantate pe pereți, jegoase și roase de timp și dintr-o atmosferă generală de delăsare.
Ne-am așezat pe terasă și am avut preț de 20 de minute timp suficient să răsfoim meniul. Pulpa de căprioară și ceafa de urs ne-a atras atenția, însă nu par genul de preparate pe care să le găsești disponibile tot timpul în restaurant. Ne-am așezat pe ce mănâncă românul în prag de primăvară: o ciorbiță de fasole, niște mititei, pulpe de pui la grătar și o tochitură. La desert ar merge niște clătite și, evident, papanași, ne-am zis
Ciorba de fasole a fost primită, vă garantez, cu cea mai mare poftă posibilă. Așteptam cu emoție ca boabele și costița să fie bălăcite în zeama fierbinte, numai bune să le ostoiești fierbințeala cu o lingură plină de ceapă înmuiată românește în oțet și ulei. Doamneeee!
A venit o zeamă călâie în care fasolea nu era bine fiartă, iar costița a fost înlocuită cu kaiser gras ”made in Metro”, în cea mai bună situație. Noroc cu ceapa că n-a fost degerată sau crescută în beci până la sleire, că ar fi fost chiar o atmosferă deplorabilă.
Am încercat apoi mititeii. O altă dezamăgire. Carnea aproape crudă. E OK și așa, atâta timp cât te învârți printre mașini în Târgul Obor, dar aici ai un minim grad de așteptare. Dacă ajungi să te bucuri de muștar la o porție de mici, atunci chiar ai o problemă. Ești în locul nepotrivit.
De cealaltă parte a mesei tristețea era și mai mare.
Am ales o tochitură dacică, drept alternativă la tradiționalii mici. Lucrurile n-au stat deloc bine nici aici. M-am prins de lucrul acesta de la prime vedere: în afară de lipsa oului ochi și a brânzei rase, tochitura avea acea culoare ciudat-roșiatică pe care o obții atunci când mâncarea ta nu are consistență și atunci îi adaugi boia și condimente din plic. Și o îngroși cu ceva amidon.
Am zis să gust, totuși, că nu m-oi fi dus degeaba până acolo. După primele înghițituri m-am temut, însă, nu că m-am dus degeaba, ci că m-am dus să plec cu ceva ce nu aveam – cum ar fi o enterocolită. Nu a fost cazul, dar nici mâncarea n-a fost bună. Tochitura semăna cu o tocăniță uitată pe foc. Unele bucăți de carne erau arse bine pe margini, iar sosul, care ar trebui să înnobileze mâncarea strămoșilor noștri, era o lungitură obținută (din fericire) nu știu cum. Dar în orice caz, nu prin fierbere la foc mic, ore în șir, așa cum scrie la carte.
Și, ca orice bucătar care nu se respectă, atunci când mâncarea nu are gust, toarnă o găleată de sare. Atât de sărate au fost îmbucăturile, că pur și simplu mi-au țiuit urechile. Noroc că nu mă știu cu ceva afecțiuni arteriale, sigur pușca ceva pe-acolo.
Pulpa de pui a fost, pur și simplu, nemâncabilă. Poate pentru că am gustat-o după tochitura extrem de sărată sau poate pur și simplu pentru că așa era ea, dar nu avea nici un gust. Pielița de deasupra a fost tare, cauciucată, iar culoarea cărnii, în interior, era de un galben-maroniu - genul lăsat în frigider mult și bine, înainte să fie reîncălzit.
Clătitele de la desert, un eșec în plus. Dulceața cu care au fost umplute, culmea, la o cabană dintr-o zonă montană, înconjurată de fructe de pădure-, a fost – ați ghicit – de la supermarket. Genul acela dulce de – ați ghicit – îți țiuie urechile.
Când au venit papanașii, m-am simțit ca un copil lăsat să se joace în parc o jumătate de oră după ce a fost bătut cu nuiaua toată ziua. Nici măcar nu știu dacă au fost mai buni decât alții, din alte restaurante, dar m-am bucurat de ei, făcând comparație cu ce am fost serviți până atunci. Am plâns și am mâncat. Am plâns.
Și ca totul să fie de-a dreptul rupt dintr-un film al lui Kusturica, după ce a venit și ultimul preparat și-a făcut apariția și bucătarul. Îmbrăcat impecabil, cu șorț la burtă și în ”crocși”, a luat la șmotruit piscina. Cu mânuțele îmbibate în soluții ciudate, ”încleiate” în negreala adunată de o iarnă întreagă, bucătarul s-a reprofilat rapid. Mai mult decât ciudat. Trist.
Am lăsat pentru experiența cu pricina în total 124 de lei. 10,5 lei ciorba de fasole, 12 lei o porție de cartofi prăjiți, 22 de lei - mititeii, 15 lei – papanașii, 13,3 lei pulpa de pui prăjită, 6 lei – salata de ceapă, 24 de lei tochitura Dacică, trei lei – pâinea, 18 lei – două porții de clătite cu gem.
Uitându-mă acum pe nota de plată văd că nu au trecut cele două sticle de apă și un pahar de fresh de portocale. Cu proxima ocazie le voi lăsa banii în cutia poștală. Pentru că de intrat, până nu mi se șterge experiența din minte nici nu se pune problema.
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Vizualizari: 9397
Ultimele comentarii
Acum 1 oră
Alex
Acum 1 oră
Florin
Acum 2 ore
Sandrino Arhitecti
Acum 2 ore
Till Eulenspiegel
Acum 2 ore
Ionutz Vl