Binele de la Cotroceni și binele din viețile noastre

În 1996, dacă nu câștiga Emil Constantinescu alegerile, urma Apocalipsa. A câștigat, nu a venit Apocalipsa, dar nici Raiul nu s-a pogorât în Grădina Maicii Domnului. 54,4% la 45,59% pentru Constantinescu în fața lui Iliescu. A câștigat, deci, binele.

În 2000, era cât pe ce să ajungă Vadim Tudor președintele României. Dacă nu ne salva Ion Iliescu, întreaga țară se surpa. 66,82% la 33,17% pentru Iliescu. A câștigat, din nou, binele.

În 2004, lupta cea mare s-a dat între doi comuniști. A câștigat cel mai de treabă, mai spiritual și mai șmecher. Traian Băsescu l-a învins la puncte pe Adrian Năstase. 51,22%, la 48,77%. Unii spun că diaspora ar fi făcut diferența. Dar, oricum, a câștigat binele.

În 2009, din nou s-au prins în luptă bestia comunistă cu animalul mai puțin comunist, dar comunist. Traian Băsescu și-a împlinit al doilea mandat în fața lui Mircea Geoană, cel supranumit „președintele de-o noapte”. 50,33%, la 49,66% pentru marinar. A câștigat binele, desigur.

În 2014, sibianul Klaus Werner Iohannis a câștigat în fața demonicului Victor-Viorel Ponta. 54,43%, la 45,56% pentru primarul nost. A învins binele, încă o dată.

De 23 ani, lupta electorală pentru președinția României este câștigată absolut de fiecare dată de bine. Și noi încă ne legăm de faptul că alta ar fi fost soarta României dacă în 1990 ar fi câștigat alegerile Ion Rațiu, nu Ion Iliescu. Iliescu, binele din 96. Atunci, în 1990, Iliescu a strâns 12,2 milioane de voturi, față de cele 617 mii ale lui Rațiu. O singură dată s-a întâmplat să câștige răul. O singură dată. Și a avut 85,07% din voturi.

Cum se face că, de 23 ani, de când câștigă numai binele, peste 70% dintre români spun că e tot mai rău? Posibile răspunsuri:

1. Candidează numai sub-mediocri.
2. Binele la care visăm este supralicitat.
3. Președintele e zero pentru binele comun.