Cum e să duci cultura în sate. Hunor Horváth, șeful Secției Germane a TNRS: „Ei nu au nimic, câteodată o nuntă sau botez. Zona rurală devine un fel de ghetou deja”

Lipsa culturii în sate le transformă pe acestea în adevărate ghetouri, crede regizorul Hunor Horváth, șeful Secției Germane a Teatrului Național „Radu Stanca din Sibiu (TNRS).

Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu a anunțat în această săptămână că Secția Germană a încheiat recent turneul spectacolului „Legenda din Hamelin, o posibilă istorie a sașilor”, regizat de Andrei și Andreea Grosu. Astfel, în perioada 4-9 decembrie 2024, această producție a fost prezentată în Avrig, Cisnădie și Agnita, aducând bucurie pentru aproximativ 750 de persoane, majoritatea copii. Turneul spectacolului a fost organizat cu sprijinul Ambasadei Germaniei în România și al Consulatului Germaniei la Sibiu.

Acest spectacol nu se află însă la primele prezentări în afara clădirii TNRS și în afara municipiului Sibiu. Anul trecut, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, „Legenda din Hamelin, o posibilă istorie a sașilor” s-a jucat în Cisnădioară, apoi în alte 12 sate și orașe mici din toată zona transilvăneană, de la Sighișoara la Mediaș, Sebeș, Hoghilag, Biertan, Richiș, Alma Vii, Rupea etc.

Cu ocazia încheierii acestui turneu, l-am întrebat pe regizorul Hunor Horváth, șeful Secției Germane a TNRS, despre cum e să duci cultura în satele mici și cât de așteptată este aceasta acolo.

Foto: TNRS

Cum a venit ideea de a duce un spectacol în satele mici?

Ideea a aparținut unor regizori din București, Andrei și Andreea Grosu, care au realizat un proiect, au făcut regia și în colaborare cu TNRS, secția germană, l-am realizat. Ideea era să clădim o scenă pe roți, o scenă mobilă, care se plimbă prin orașe si sate unde nu sunt evenimente culturale și oamenii și mai ales copiii n-au acces la cultură. E și un obiectiv al UE, ca accesibilitatea la cultură să fie asigurată; asta ne-am propus și noi - să ajungem la oameni care cumva nu au acces deloc la evenimente culturale live.

La nivel de organizare cum a fost, ce ziceau primarii? 

Era și nu era ușor. Unde aveam contacte, prin Consulatul Germaniei, Forumul German și Biserica Evanghelică, și unde primarii erau de treabă, lucrurile au mers foarte ușor. Unde nu a existat nicio structură care ține de primărie sau de biserică, atunci a fost cam greu sau chiar am renunțat. Deci, până la urmă am făcut în sate și orașe unde am avut acces la aceste administrații.

Adică ați fost acolo unde această idee a fost acceptată.

Până la urmă, da. Noi am propus și alte orașe și sate, dar pur și simplu a fost imposibil să organizăm. A fost prea riscant să mergem acolo și să nu avem public. Oricum, toamna aceasta a fost un succes mare în Avrig și Cisnădie. Dar după toată experiența pot să spun că dialogul trebuie să fie bilateral, nu poate să vină numai din partea dinspre partea noastră.

E cumva greu să aplici cultura dacă nu e organizat și dorit din partea oamenilor care administrează satele și orașe. E și un apel acesta, pentru că oamenii care au venit - și elevii, și adulții - sunt foarte încântați și foarte emoționați: ne-au găzduit ca pe niște oaspeți din străinătate, cu tot ce au avut, ne-au gătit masă etc. Deci, era foarte frumos evenimentul, cumva era ca o festivitate, dar nu ca la oraș în teatru, unde oamenii intră în clădire și după aia pleacă. 

Ei au vrut să fie tot timpul cu noi și ne-am povestit. A fost și pentru noi o experiență foarte, foarte frumoasă. 

Un spectacol de teatru într-un sat ar putea părea o chestie exotică. E într-adevăr așa? 

De fapt, este. Sunt foarte multe probleme la nivel național, zic eu: oamenilor din niște orașe mici și sate, de fapt, nu li se oferă absolut nimic. În trecut, să zicem, existau comenzi în fiecare sătuc, în căminul cultural. Totuși erau niște evenimente, teatrele aveau obligația să se plimbe prin sate și cu producții mai mici. Cumva se întâmplau lucrurile. Acuma nu se întâmplă absolut nimic. Puțin fotbal sau alt sport și atât. Și asta e cam trist - zona rurală n-ar trebui să fie o zonă neglijată de cultură și total uitată de orice autoritate județeană sau națională. Cumva noi ne focusăm complet numai pe orașe și pe excelență. 

E foarte greu, administrativ și politic, pentru că noi nu avem voie să facem evenimente culturale în afara orașului din bugetul orașului, pentru că noi aparținem de oraș. Și nici județul nu se apleacă. Deci e foarte greu dacă nu avem alte surse.

Ați observat în cadrul acestui turneu că oamenii sunt „flămânzi” de teatru, de cultură?

Ei n-au nimic. Câteodată o nuntă sau un botez care cumva îi scoate din cotidian, dar altfel n-au niciun acces la discursuri existențiale, la impulsuri interumane: cultura trebuie să fie nu numai în orașe, oameni sunt și în sate. Există dorință - toată lumea a ieșit la acest spectacol. Chiar dacă era un spectacol în limba germană subtitrat, dar noi am ne-am dus în sate și orașe cu istorie și cu moștenire săsească, deși nu se mai prea vorbește acolo.

La discuțiile de după spectacol ce vă întrebau oamenii? 

Când mai venim. Cam asta era cea mai mare întrebare. După aceea, ne-am povestit mai mult ca oameni, că ei au nevoie și de contact interuman: de cineva care vine de undeva și stă cu ei. Pur și simplu, acest schimb era la un moment dat la un nivel foarte personal. Copiii erau fascinați de actori și îi țineau de mână. Deci, era ceva foarte simplu, dar sincer.

Tema și legenda spectacolului era numai un pretext de întâlnire și de a ne cunoaște și a avea acces la dialog interuman; am discutat despre cultură, despre ce se întâmplă în sat, ce e bine, ce e rău, ce trebuia să fie mai bine, ce lipsește etc. Erau dialoguri socio-culturale sau socio-politice.

Ce le răspundeți la întrebarea „când mai veniți?”?

Când o să avem bani. Din păcate, nu există o strategie multianuală sau aplicată; doar pe proiecte, dacă cineva mai face, pentru că nu e prea în interesul nimănui. Nu e un beneficiu mare (din acest lucru). Satele sunt neglijate. S-a mai construit în orașele mici, cum e Avrig, Agnita, unde oricum era o infrastructură, în sensul că s-au renovat clădiri pentru evenimente culturale: mai rudimentare, mai simple, dar orașele ar avea infrastructura pentru a putea să susțină un turneu. Dar cred că fiecare teatru ar trebui să facă asta. Trebuie aplicată o strategie națională unde fiecare teatru să aibă ca datorie să meargă o dată pe an în locațiile care sunt apropiere, în județ.

Dacă acest lucru nu se face, înseamnă oare că nu există nicio dorință? Pentru că ne oprim la cuvântul „dorință”, care trebuie să existe din partea autorităților.

Cineva trebuie să ridice această temă. Noi cu festivalul încercăm, dar ajungem la Cisnădie, la Cisnădioară, mai mergem la biserici, dar e din bugetul festivalului și se întâmplă puțin - numai o dată pe an. Nu există un program. Ce ziceți și dumneavoastră ar trebui să fie la nivelul Ministerului Culturii, iar după aceea pusă într-o lege, pe o hârtie cu finanțare, cu buget și administrat chiar de județ. Așa văd eu. În Germania și în țări străine există aceste „Landestheater”: ei au obligația să facă teatru pentru județ. Și atunci producțiile sunt mai simple, puțin mai ușor de digerat și de montat, inclusiv tehnic, dar totuși e o frumusețe pentru oamenii din sate să aibă în fiecare lună, o dată, un teatru la ei. Dar nu trebuie numai teatru, poate să fie și Filarmonica, un concert mic etc.

Citește și: Teatrul, ca oglindă a societății. Cum un primar s-a supărat pe un spectacol al TNRS. „Era o poveste a fraților Grimm, dar a crezut că e despre el”

Cultura nu primește o atenție atât de mare.

Din păcate, nu. Zona rurală, dacă implodează și nu devine cumva interesant, o să fie probleme mari în țara asta. Noi trebuie să distribuim oameni acolo. De fapt, zona rurală devine un fel de ghetou deja: nu au nimic.

De acord, cultura e la fel de importantă ca și educația și sănătatea.

Numai că și sistemul educațional, și cel de sănătate în sate sunt foarte neglijate.

De partea cealaltă sunt actorii – cum sunt pentru ei astfel de proiecte?

O, pentru ei a fost cred că cea mai frumoasă experiență. Pentru ei, accesul la oameni, care sunt dornici și foarte deschiși, a fost foarte interesant. Toate impulsurile pe care ei le făceau pe scenă erau primite foarte direct și fără filtru intelectual prea mare sau fără păreri; totul era primit cu multă deschidere și iubire. 

Copiii voiau neapărat să-i atingă, era foarte interesant. Și atunci felul în care oamenii se bucurau de darul teatrului era foarte, foarte frumos. Deci, pentru ei experiența a fost extraordinară.

Dacă ar fi dumneavoastră să alegeți, ce alt spectacol credeți că merită dus în sate?

Eu cred că orice spectacol. Dacă ar fi, să zicem un mod ideal, ar trebui să facem în fiecare an câte o premieră pentru adulți - un spectacol de comedie, cu teme socio-critice, care să aibă o latură educațională sau politică - și un spectacol pentru copii.

Dar trebuie să ai un concept bun, ca să funcționeze. Că dacă ajungem într-o formulă unde avem un spectacol ieftin făcut numai ca să fie, atunci iar n-am făcut nimic. Deci trebuie exigență mare.

De la secția germană e puțin greu (să spun ce spectacol poate fi dus în sate), pentru că noi am ne-am dus pe un alt nivel de teatru. Dacă oamenii nu sunt vorbitori de limba germană, devine plictisitor. Dar de la secția română, orice spectacol care are o latură comediantă - Steaua fără nume, de exemplu. Orice ar face o mare bucurie acolo. Și spectatori în fiecare sat erau peste 100.

Deci, public este. 

Este. Era și pe gratis, e adevărat. Dar eu cred că asta nici nu e problema, că dacă se asumă și se face acest program, atunci trebuie să fie așa. Prima dată fără plată; oamenii, nefiind obișnuiți cu un produs cultural, nu știu că trebuie plătit. Și dacă se familiarizează cu acest lucru, atunci devine și pentru ei cumva parte a vieții, apoi vor da și bani, dar la început nu poți să le ceri.

Foto principală: Facebook.com/Hunor von Horvath/Pulzart

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).