Galin Tihanov, profesor la Queen Mary University din Londra: „Colegii de la ULBS ar trebui să-și construiască un brand, sub numele de Școala de Literatură Mondială de la Sibiu”

Într-un amplu interviu, Galin Tihanov, profesor la Queen Mary University în Londra, considerat unul din cei mai importanți comentatori ai teoriei literare moderne la nivel internațional, a acceptat să discute cu noi despre proiectul de 1,2 milioane de euro pe care îl coordonează la Sibiu.

În noiembrie 2023, întrebam retoric: Cine a spus că literatura și teoria literară nu sunt profitabile? Era în contextul știrii care anunța că ULBS a atras trei specialiști de top din acest domeniu și, odată cu ei, aproape 4 milioane de euro. Era vorba despre Franco Moretti, Katarzyna Molek-Kozakowska și Galin Tihanov. Atunci, ne-am propus să realizăm interviuri cu fiecare dintre ei. Cu Franco Moretti am discutat aici, iar cu Katarzyna Molek-Kozakowska – aici. 

De data aceasta, vă propunem o discuție interesantă cu Galin Tihanov, descris ca „un intelectul cosmopolit și ironic, care vorbește despre politică, literatură și prețul bananelor dintr-o suflare și nu are nicio jenă să te întrebe cât muncești” - în care veți descoperi nu numai un specialist al domeniului său, dar și un comentator și cunoscător al istoriei ideilor și fenomenelor sociale și culturale aflate în schimbare. Am discutat în primul rând despre proiectul pe care îl coordonează la Sibiu, dar și despre educație, cultură, exil, periferii și subperiferii, iar la final l-am rugat să descrie Sibiul.

„LA SIBIU EXISTĂ UN GRUP CU ADEVĂRAT REMARCABIL DE CERCETĂTORI TINERI. LE TOT SPUN CĂ AR TREBUI SĂ-ȘI CONSTRUIASCĂ UN BRAND, SUB NUMELE DE ȘCOALA DE LITERATURĂ MONDIALĂ DE LA SIBIU”

La Sibiu, dvs. coordonați proiectul STRASYN (Theorizing (Sub)peripheries: Strategies of Synchronization in Southeast European Literary and Cultural Criticism)*: povestiți-ne cum ați fost contactat de reprezentanții ULBS pentru implementarea acestui proiect: cine și când v-a propus să veniți la Sibiu, dacă ați acceptat din prima?

În primul rând, vă mulțumesc pentru interesul acordat muncii mele și acestui proiect. Am fost invitat de profesorul Andrei Terian Dan, pe care îl cunoșteam de ceva vreme. De fapt, a fost postdoctorandul meu la Queen Mary timp de câteva luni, dacă nu mă înșel, prin 2012. Eu abia îmi începusem activitatea la Londra, în 2011. Iar în anul următor a venit și am avut numeroase discuții despre istoria criticii literare românești, în special. Scrisese deja o carte foarte consistentă despre un important istoric literar român, cred că George Călinescu.

Dar am discutat și despre alții, și despre locul teoriei și criticii literare românești în Europa. Așadar, pe baza acestor discuții am construit o relație foarte bună. La un moment dat, Andrei a considerat că am putea face ceva împreună și m-a abordat în legătură cu acest proiect. Între timp, am cunoscut și alți colegi de-ai lui. Trebuie să spun că la Sibiu există un grup cu adevărat remarcabil de cercetători tineri - este vorba de Andrei Terian, Ștefan Baghiu, Ovio Olaru, Snejana Ung și lista ar putea continua. Ei colaborează strâns și cu colegi din Cluj, de la Universitatea Babeș-Bolyai, dintre care pe unii i-am cunoscut între timp.

Așa că nu am avut nicio ezitare și am decis că acesta este momentul potrivit să încercăm să facem ceva semnificativ împreună.

Înainte de aceasta, ați mai fost la Sibiu? Ce știați despre oraș și despre universitatea de aici?

Nu mai vizitasem Sibiu înainte, dar deja am fost de două ori și nu obosesc să spun că oamenii nu bănuiesc ce comori pot descoperi într-un oraș relativ mic, cu 120-130.000 de locuitori. Muzeul Brukenthal este de clasă mondială, iar la 60 de kilometri distanță, un oraș și mai mic, Alba Iulia, are o bibliotecă extrem de importantă, care deține 60% din toate incunabulele și manuscrisele din România și ediții princeps din Homer și multe alte comori.

Așadar, nu pot decât să am cuvinte de laudă la adresa studiilor literare de la Universitatea din Sibiu și, în special, a acestui grup de colegi tineri care lucrează în domeniul literaturii mondiale. Le tot spun că ar trebui să-și construiască un brand, sub numele de Școala de Literatură Mondială de la Sibiu. Pentru că nu este deloc ceva obișnuit, în zilele noastre, să găsești o echipă întreagă de oameni care împărtășesc aceleași interese, care muncesc foarte mult, publică internațional, în limba engleză, și reușesc să facă locul cunoscut și vizibil la nivel global.

Care sunt principalele așteptări de la acest proiect?

Vom publica o serie de articole până la finalul proiectului, unele dintre ele în reviste de top la nivel internațional. Vom organiza două conferințe, prima dintre ele a avut deja loc la Sibiu în luna mai. Vom publica și un volum colectiv, cu acces deschis, cu lucrările prezentate la aceste conferințe și, poate, și cu alte contribuții pe care le vom comanda special pentru acest volum. De asemenea, vor exista mai multe instrumente didactice prin care studenții de la Universitatea „Lucian Blaga” să se implice efectiv în această problematică a literaturii și teoriei mondiale, văzute din perspectiva a ceea ce numim „subperiferia”.

Pregătim, de exemplu, un glosar propriu-zis de termeni-cheie cu care lucrăm, explicați într-un mod foarte accesibil, care va fi pus la dispoziția studenților universității, dar și publicului mai larg.

În termeni de proiect, acestea se numesc „rezultate livrabile”. Dar, bineînțeles, cea mai importantă realizare este sprijinirea carierei acestui grup de cercetători tineri excepționali. Și crearea acestui capital uman, a cărui valoare adăugată se construiește doar atunci când lucrezi împreună.

„ACUM PRIVIM LITERATURA CA ILUSTRARE A UNOR FENOMENE SOCIALE, ECONOMICE SAU NATURALE. DE AICI, ȘI APARIȚIA AGENDELOR ACTIVISTE”

În descrierea proiectului, afirmați că teoria literară, ca disciplină, s-a „născut” în regiunea nord-centrală a Europei de Est în anii 1920 și a dominat studiile literare până la „moartea” ei în ultimele decenii ale secolului XX. De ce a „murit” disciplina atunci, în acea parte a Europei?

Am explicat acest lucru într-un articol pe care l-am scris în 2004, despre nașterea teoriei literare moderne, pe care am localizat-o în Europa central-estică, și pe care l-am dezvoltat ulterior într-o carte publicată în 2011, unde am discutat și despre „moartea” ei, dar nu doar în această regiune. De fapt, în Europa de Est, teoria literară a continuat să existe mai mult decât în alte regiuni, unde și-a încheiat parcursul „natural” mai devreme. Cartea este, de fapt, despre moartea teoriei literare în Occident.

Iar motivele sunt multiple, dar în principal țin de felul radical schimbat în care ne raportăm la literatură. Nu o mai vedem ca pe un discurs autonom, care susține această perspectivă teoretică asupra literaturii; acum o privim din ce în ce mai mult într-un alt regim, mai degrabă ca ilustrare a unor fenomene sociale, economice sau naturale mai ample. De aici și apariția agendelor activiste, cum ar fi studiile de gen și feminismul sau eco-critica.

Sau privim literatura ca pe un instrument auto-terapeutic, ori ca pe o formă de divertisment sau, mai recent, ca pe un mijloc de auto-exprimare prin rețelele de socializare și mediile online - ceea ce converge cu ideea consumului literaturii ca instrument de auto-vindecare, dar este totuși diferit de aceasta.

Cu alte cuvinte, teoria literară a fost posibilă doar atât timp cât aveam motive să privim literatura ca pe un discurs unic, autosuficient, care are o semnificație proprie dincolo de utilizarea imediată de către cititorii săi. Dar acest timp a trecut – și a trecut din cauza schimbărilor din societate, a modului în care producem și consumăm cunoaștere și a schimbărilor tehnologice.

Așadar, nu ar trebui să privim teoria literară ca pe ceva atemporal. Ea pretinde că ar fi atemporală, deoarece susține că legile și regulile pe care le formulează ar avea relevanță permanentă. În realitate, este un mod de a gândi literatura care este legat de o anumită perioadă și condiționat de un anumit „regim de relevanță” a literaturii însăși. Iar aceste regimuri se schimbă în timp. Nu sunt constante și nu durează la nesfârșit.

Aceste schimbări sunt profunde. Ele afectează nu doar teoria literară, ci întreaga sferă a științelor umaniste. Și nu mai sunt limitate la o singură regiune a lumii.

„CHIAR ȘI ÎN CADRUL PERIFERIEI EXISTĂ PERIFERII”

Echipa proiectului vorbește despre conceptul de „subperiferie”. La ce se referă acest concept și cum ne ajută să înțelegem dezvoltarea culturală sau schimbările culturale?

În acest proiect, pe care l-am scris împreună cu Andrei Terian, am decis să aducem împreună două concepte – „regimurile de relevanță”, asupra cărora am lucrat eu, și „subperiferia”, despre care Andrei a scris foarte mult. Cred că el își bazează acest concept pe așa-numita teorie a sistemelor-mondiale, elaborată de cunoscutul sociolog Immanuel Wallerstein: o teorie cunoscută și printre economiști, dar care provine în esență din sociologia marxistă. Această teorie împarte lumea, mai întâi, în „prima”, „a doua” și „a treia lume”. Astăzi nu mai vorbim despre „lumea a doua” și nici despre „lumea a treia”, ci mai degrabă despre „Nordul global” și „Sudul global” – deși, în teoria postcolonială, există o anumită rezistență față de folosirea termenului „Sudul global”, din motive destul de întemeiate, dar să nu intrăm acum în acest subiect.

Așadar, chiar și în „prima lume” există straturi de relevanță, iar conform teoriei sistemelor-mondiale există periferii și semiperiferii. Dacă luăm, de exemplu, literatura italiană din perspectiva acestei teorii: cultura și literatura italiană de astăzi ar fi considerate semiperiferice. Nu sunt chiar în centru, dintr-o perspectivă clar occidentală, așa cum sunt franceza și engleza. Dar, din nou, asta este o construcție istorică. Dacă ne uităm la literaturi cu câteva secole în urmă, în perioada modernității timpurii, literatura italiană era în centrul a ceea ce se întâmpla.

Deci, această viziune nu este nici ea constantă. Este condiționată de o multitudine de factori economici, sociali, culturali și politici. Noțiunea de „subperiferie” vrea să sublinieze un fapt simplu: chiar și în cadrul periferiei există periferii.

Noi încercăm să contracarăm presupunerea că aceste subperiferii sunt doar consumatoare ale produselor generate de centru sau de periferia „propriu-zisă”. Și că aceste subperiferii nu fac altceva decât să furnizeze materie primă pentru ca centrul și periferia propriu-zisă să adauge valoare într-un mod semnificativ.

De aici și ambiția de a analiza evoluția teoriei și criticii literare în Europa de Sud-Est, care a rămas mult timp subapreciată, în afara radarului, foarte neglijată – spre deosebire chiar de locuri precum Polonia sau ceea ce a fost Cehoslovacia.

În acest proiect vorbim despre dinamica ce modelează evoluția teoriei și criticii literare în această parte a lumii și despre contribuțiile ei la scena mai largă a teoriei și criticii, inclusiv prin explorarea figurilor exilului și migrației.

Iar la întrebarea despre ce definește subperiferia: în parte, e și faptul că aceasta se raportează constant la centru pentru a se defini pe sine și, ca o consecință, ezită să recunoască valoarea intrinsecă a culturilor și literaturilor vecinilor săi direcți – pentru că și aceștia se află în aceeași situație, sunt părți constitutive ale aceleiași subperiferii.

DE CE CULTURILE VECINE S-AU IGNORAT RECIPROC

Tot din descriere, am remarcat faptul că STRASYN și-a propus un scop original, și anume să examineze comparativ culturi literare vecine care „adesea s-au ignorat reciproc”. Puteți să specificați, vă rog, la ce culturi literare vecine vă referiți și să descrieți acest aspect?

Ceea ce vrem să abordăm cu acest proiect este această imagine complet ignorată a comunicării reale între cultura bulgară și cea română, între cea română și cea sârbă. De exemplu, Snejana Ung lucrează la traducerea și receptarea literaturii iugoslave în România.

Acestea sunt zone ignorate (în engleză - „blind spots”): fără să știm toate aceste lucruri, vom avea mereu o imagine extrem de sărăcită a Europei de Sud-Est, văzută doar ca un recipient de impulsuri dinspre Vest și dinspre Europa Central-Estică. În schimb, când începem să recunoaștem că au existat întotdeauna schimburi esențiale în interiorul acestei subperiferii, dinamica se schimbă brusc și ceea ce apare în prim-plan este o imagine a unei vieți intelectuale pline de substanță și a unor activități care au avut sens și au fost fructuoase. Și cred că a venit timpul să scoatem toate acestea la lumină.

Vreți să spuneți că această „viață intelectuală plină de substanță” a fost neglijată chiar în interiorul acestui teritoriu?

Cam așa este. Puteți privi și altfel acest lucru, iar ceea ce urmează să spun acum poate fi interpretat și politic, într-o anumită măsură. În realitate, în perioada comunistă existau traduceri ale canonului literaturii române în Bulgaria sau Iugoslavia, de exemplu - și pregătim statistici serioase pe acest subiect, mai ales din perspectiva modului în care literatura română a circulat în această subperiferie. Dar era o viziune foarte particulară asupra unui canon.

Așa că aveam, de exemplu, în bulgară, probabil marii scriitori de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea din România. Probabil se traducea și puțină poezie de Eminescu, iar mai târziu, în perioada interbelică și imediat după, apărea tradusă proza lui Sadoveanu. Dar au fost atât de mulți autori români care nu au fost niciodată traduși. Moderniștii, simboliștii, marii poeți ai modernismului românesc, apoi valul interesant de poeți români din anii ’60 și ’70; Practic, nu am avut în perioada comunistă niciun fel de proză de Eliade - nu mă refer aici la studiile sale de istorie a religiilor, care oricum nu erau disponibile, ci la Eliade ca prozator. Nu aveam niciun mare eseist, foarte important în tradiția conservatoare, cum este Titu Maiorescu. Deloc. Pe niciunul dintre ei. Iar acum descoperim cât de important a fost, de fapt.

Și cât de bine se armonizează cu evoluțiile din critica bulgară, de exemplu, și cu dramaturgia bulgară. Știm acum că Dobri Voinikov, când a stat la Brăila vreo șase ani, dacă nu chiar mai mult, în anii 1860, mergea să vadă reprezentații ale unor piese de Vasile Alecsandri. Iar piesa lui Voinikov, o comedie – „Civilizația neînțeleasă” – este complet impregnată de acest spirit al criticii lui Maiorescu față de preluarea superficială a civilizației occidentale.

Deci, totul capătă sens odată ce începi să studiezi serios.

Și cred că în anii ’30, ’40, această cercetare era pe punctul de a se dezvolta. Există două articole ale unor cercetători români de la începutul anilor ’40 despre Voinikov și Alecsandri. Apoi, în perioada comunistă, cred că totul a fost din nou împins în plan secund, în mare parte din motive ideologice. Pentru că, desigur, era foarte greu de recunoscut că la începutul anilor ’40 ambele țări au fost aliate, din toate motivele greșite, alături de puterea greșită în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Așa că trăim cu o moștenire a istoriei noastre. Nu putem schimba această moștenire. Dar putem începe să mișcăm aceste „blocuri de beton” care au îngropat atâtea lucruri dedesubt. Și putem începe să obținem o imagine care face dreptate forței creatoare și energiei care au existat în această parte a lumii.

„PESTE TOT GĂSEȘTI LAMENTĂRI IMPUTATE PERIFERIEI DE CĂTRE CENTRU”

Proiectul a început la 1 ianuarie 2024 și se va încheia la 30 iunie 2026. Pe pagina de rezultate, sunt listate deja publicații și prezentări. De exemplu, există prezentări despre comparatismul „dincolo de literatura comparată”, despre critica literară în România ca o „periferie la periferie”, despre „interimperialitate” sau despre influența darwinismului în teoriile romanului realist din regiune. Ca să înțeleagă și cititorii noștri, ce ne pot spune aceste rezultate preliminare despre direcțiile de cercetare și despre primele descoperiri ale proiectului STRASYN?

Ca să vă dau doar un exemplu de constatare inițială foarte importantă: în primul rând, schimbăm această percepție că în această regiune nu au existat contacte; și, esențial, că în interiorul acestei regiuni nu au existat paradigme suprapuse despre cum era înțeleasă literatura și cultura. Tocmai v-am oferit câteva exemple în răspunsul anterior.

O altă realizare importantă până acum este că punem sub semnul întrebării această idee conform căreia regiunea ar fi fost mereu „întârziată” față de evoluțiile din Europa, pentru că - și scriu un articol pe tema aceasta - de fapt, această percepție a „întârzierii” nu este limitată la culturile mici, periferice. O regăsești peste tot în Europa, în diferite momente istorice.

Dacă îi citești pe italienii din secolele XIII-XIV, găsești nemulțumirea lor că scrisul în limba vernaculară, nu în latină, ci în italiană, a început cu vreo 150 de ani mai târziu decât scrisul în franceză în Franța. Sau ideea că în sud-estul Europei ceva esențial lipsește. Dacă mergi în Rusia, studiezi literatura rusă, descoperi imediat că rușii trăiesc cu această anxietate că ei nu au avut niciodată o Renaștere propriu-zisă. Nu există o literatură rusă a Renașterii.

Deci, nu există o listă obligatorie de forme stilistice prin care literatura trebuie să treacă în fiecare țară. Peste tot găsești aceste lamentări de tipul - „Ah, noi nu am avut o Renaștere” sau „Nu am avut o Iluminare propriu-zisă” sau „Nu am avut un Baroc veritabil”. Aceasta nu este o problemă a periferiei. Dar a fost imputată periferiei ca o vină de către creatorii canonului din centru.

La fel, Occidentul a creat această listă de genuri care, chipurile, trebuie să existe obligatoriu într-o mare literatură. Și atunci Hegel privește spre China și spune: „Ah, asta nu este o literatură adevărată pentru că chinezii nu au avut niciodată genul epopeii”.

Dar dacă nu te uiți la chinezi ca etnie, ci la Imperiul chinez, acesta era străbătut de narațiuni epice create de diverse minorități - de kirghizi, de mongoli; nu de chinezii Han, asta e adevărat. Și e adevărat că aceste narațiuni epice nu au fost traduse cum se cuvine în chineză, pentru că epopeea nu era foarte sus în ierarhia genurilor în China. Dar e la fel de adevărat că chinezii sau indienii au genuri pe care Europa nu le-a avut niciodată. Și atunci ei ar trebui să spună că europenii sunt barbari pentru că nu au avut anumite genuri?

În final, totul ține de o luptă pentru putere, uneori mai subtilă, alteori mult mai brutală, despre cine definește termenii a ceea ce este firesc și a ceea ce nu este.

„NU CRED CĂ ÎN ȘTIINȚELE UMANISTE AR TREBUI SĂ EXISTE DIVIZIUNI ARTIFICIALE ÎNTRE LITERATURĂ ȘI ISTORIA IDEILOR”

De fapt, critica literară est-europeană și istoria ideilor sunt domenii care v-au atras demult. Una din primele dvs. cărți - „The Master and the Slave”, despre Lukács și Bakhtin, două figuri intelectuale majore - este printre cele mai apreciate de specialiști. Ce anume v-a atras inițial către aceste domenii specifice?

M-am simțit mereu prins între literatură și filosofie; am început ca un cercetător literar, un istoric literar care a învățat tehnica lecturii atente și a analizei textelor literare. Dar am bănuit întotdeauna că asta este prea îngust și că nu poți înțelege literatura decât dacă vorbești despre idei și despre felul în care acestea evoluează și se transformă.

Ca să fiu complet sincer cu dumneavoastră, pur și simplu nu cred că în științele umaniste ar trebui să existe aceste diviziuni artificiale între literatură și istoria ideilor. Asta nu înseamnă că ar trebui să ignori expertiza adecvată, dimpotrivă. Dar nu ar trebui să rămâi blocat în această locuință îngustă a literaturii per se, pentru că, în cele din urmă, asta se epuizează ușor. De asemenea, și cititorii tăi se plictisesc rapid, pentru că au dreptul, la finalul unei analize excelente a unui poem, să întrebe „și ce dacă?; cum se leagă asta de probleme mai largi nu doar din societate, ci și din felul în care gândim, în filosofie, în religie?”. Probabil de aceea am lucrat la Lukács și Bakhtin, pentru că nu am vrut atunci să scriu despre romane sau poeme, ceea ce pot face și continui să o fac, din când în când - este o activitatea foarte valoroasă - dar are limitele ei.

Așa că m-am simțit determinat să mă gândesc la aceste probleme mai mari și la cum se raportează ele, în cele din urmă, la chestiuni de identitate, la realități politice în schimbare, la continuități și discontinuități. Am decis astfel să mă concentrez pe acești doi gânditori foarte diferiți și să încerc să-i situez în acest câmp mai larg al filosofiei și sociologiei (…)

„ASTĂZI, OAMENII NU POSTEAZĂ DOAR POEZII. EI VOR SĂ FIE AUZIȚI, SĂ COMUNICE CU SEMENII LOR, ÎN SINGURĂTATEA DIN FAȚA ECRANELOR”

Ați menționat deja despre conceptul de „regimuri de relevanță” pe care l-ați introdus pentru studiul literaturii și despre care ați vorbit recent la Sibiu în cadrul unei conferințe internaționale. Poate fi util acest concept pentru a analiza și alte domenii ale cunoașterii sau perioade istorice? 

Da, așa cred. De fapt, la această conferință de la Sibiu au existat lucrări care încercau să lucreze cu acest concept în alte perioade și, de asemenea, în alte cadre de cunoaștere, ceea ce a fost foarte încurajator. Iar la conferința proiectului, a fost o lucrare susținută de Vlad (Vlad Pojoga – n.n.) care a dezvoltat acest concept de regimuri de relevanță pentru a gândi despre regimurile actuale de relevanță ale literaturii în social media și pe platformele online, unde aceasta servește scopului de auto-exprimare nesfârșită, fără cerința de profesionalizare. Într-un fel, există această nouă legitimitate a creației și a punerii la dispoziția tuturor, oricând, a roadei creativității tale, dar și a autorizării altora să facă ce doresc cu ceea ce ai scris - să modifice, să taie, să redistribuie.

Da, sper foarte mult ca regimul de relevanță să fie un instrument euristic care să depășească modul în care conceptualizăm ce s-a întâmplat cu teoria literară.

Spuneați că acum „trăim într-un regim hibrid, un amestec de regimuri”; mai e posibil ca unul dintre ele – cel politic, estetic sau de entertainment – să devină dominant?

Cred că așa a fost întotdeauna. Au coexistat mereu mai multe regimuri de relevanță. Întrebarea este care dintre ele, la un moment dat, ajunge să fie regimul dominant. Așa că, astăzi, vedem din nou această imagine foarte amestecată și acest echilibru între regimul terapeutic, regimul activist, regimul care este condus de dorința de comunicare prin auto-exprimare. Pentru că asta fac acești oameni. Ei nu postează doar poezii sau fragmente scurte. Ei vor să fie auziți. Vor să comunice cu semenii lor, în singurătatea din fața ecranelor.

Aceste diferite regimuri converg și e foarte greu să le separi. Dar bănuiesc că aceste trei regimuri – cel activist, cel terapeutic și cel determinat de puterea comunicativă a literaturii – într-o formă de simbioză vor domina peisajul multă vreme de acum înainte, fără să putem arăta spre unul și să spunem că acesta este regimul dominant în prezent.

Dar aici trebuie să facem și o distincție între ceea ce am putea numi utilizarea privată a literaturii, chiar dacă există acest paradox - că folosirea privată a literaturii de către acești indivizi singuratici care caută să intre în contact cu alți oameni de pretutindeni este, de fapt, facilitată de toate platformele sociale și rețele online. Dar chiar și așa, să o numim „utilizarea privată a literaturii”. Când te uiți la ceea ce se întâmplă din perspectiva utilizării instituționale a literaturii, ceea ce prevalează acum este „regimul activist”: agendele determinate de angoase mai largi, legate fie de identitatea colectivă, de gen, inclusiv transgender, fie de preocupări privind viitorul planetei, eco-criticism, fie de chestiuni ce țin de discriminare, rasă, religie.

Dar un lucru este sigur: numărul celor care se raportează la literatură prin venerarea acesteia ca discurs artistic autonom și specific a scăzut la o minoritate. Atât la nivel privat, cât și instituțional.

(...)

Dar când vorbim despre regimuri de relevanță, trebuie să fim clari că accentul cade pe modul în care consumăm literatura, pe modul în care o folosim și, prin urmare, pe modul în care o facem relevantă în viața noastră.

„AUTO-IDENTIFICAREA CU O ANUMITĂ CULTURĂ POATE FI O SURSĂ IMPORTANTĂ DE FORȚĂ, DAR POATE IMPUNE INDIVIDULUI ȘI RESTRICȚII ENORME”

O altă temă despre care ați vorbit este cea a exilului (și a literaturii în exil). Dvs. aveți experiență academică în spații diferite: Sofia, Londra. Una dintre cărțile recente - The Birth and Death of Literary Theory: Regimes of Relevance in Russia and Beyond - a primit și premiul „best book in literary studies”. Vreau să vă întreb dacă experiența dvs. de locuire în spații culturale diferite a influențat înțelegerea fenomenului?

Da. Și cred că cea mai mare lecție pe care am extras-o personal din toate acestea este că exilul este, în cele din urmă, despre a crea un spațiu al libertății, care este rezultatul unei distanțe câștigate cu greu față de diverse culturi. Despre a nu-ți permite să fii identificat sau să te identifici pe deplin cu oricare dintre aceste culturi, pentru că auto-identificarea cu o anumită cultură poate fi o sursă importantă de forță, dar poate impune individului și restricții enorme. Pentru că vine la pachet cu un contract tacit, că vei respecta anumite convenții pe care nu le vei pune la îndoială.

Fiind întrebat, tot la Sibiu, despre relația dintre cosmopolitism și naționalism, ați răspuns că aceasta e una „complexă” și că deși le-am considerat a fi în opoziție, „mult mai târziu ajungem să recunoaștem că, de fapt, cosmopolitismul și naționalismul pot coexista”. În acest sens, ați oferit exemplul teritoriilor germane înainte ca Germania să devină un stat: în ziarele din secolul al XVIII-lea, articolele celor care scriau jurnale de călătorie despre drumul lor între provincii erau publicate la rubrica „călătorii cosmopolite”. „Ce este cosmopolit în a te deplasa dintr-o provincie în alta, unde se vorbește aceeași limbă?”, era întrebarea retorică a Dvs. în fața studenților de la ULBS.
Dar în prezent se întâmplă același lucru: spre exemplu, în presa din România știrile despre Republica Moldova (dar și invers) sunt la categoria „Internațional”. E bine că măcar în librării cărțile scriitorilor de pe ambele maluri ale Prutului sunt pe același raft sau la aceeași secțiune.
Poate literatura „șterge” granița dintre state în care se vorbește aceeași limbă?

Ceea ce descrieți nu ține de cosmopolitism; vorbim despre internaționalism și despre relația dintre două națiuni. Cosmopolitismul nu e atât despre asta. E mai degrabă despre relația dintre individ și lume, relație care este mediată de culturile naționale, dar nu se oprește la ele.

Așadar, aici există o diferență importantă. În rest, ce se întâmplă între România și Moldova… sincer să fiu, nu mă simt pregătit să comentez. Nu știu destul despre asta. Știu bineînțeles puțin despre istoria lor.

Dar trebuie să recunoaștem că, istoric, ajungem uneori în situații în care există o limbă comună și totuși națiunile își urmează cursul lor diferit. Există ceva comun, pe care îl împart, dar în cele din urmă nu sunt identice. Uitați-vă la Germania și Austria - și acesta este doar un exemplu.

Așadar, nu m-aș grăbi să spun că rezultatul va fi vreo formă de unificare, dar eliminarea barierelor, acolo unde acestea sunt artificiale - da, sper că ar putea fi un rezultat al acestui proces.

Mă gândeam doar la exemplul dumneavoastră, ca o comparație.

Dar este foarte diferit, pentru că atunci nu exista un stat german, pe când acum există două state – România și Republica Moldova.

Dar a existat un stat român...

Bineînțeles, iar Principatul Moldovei a făcut parte din acesta - inextricabil și foarte organic. Dar cred că trebuie să trăim cu realitățile de azi și să privim spre viitor, încercând să intensificăm dialogul într-un mod semnificativ. A privi înapoi este o rețetă slabă pentru progres. Puteți vedea ce se întâmplă acum între Bulgaria și Macedonia de Nord. Această ceartă nesfârșită despre cine deține trecutul. Nu ne va duce nicăieri.

Și ne aflăm într-un climat în care oamenii sunt din ce în ce mai puțin interesați de istorie. Pentru că în epoca inteligenței artificiale, în care foarte curând în spațiul public vor exista mai multe texte scrise de AI decât de oameni, istoria se află într-un fel de dor după autenticitate. Dar trecem prin această etapă, ceea ce nu înseamnă că nu vom continua să creăm autenticitate, ci poate vor apărea alte modalități de a ne satisface foamea de autenticitate.

„MARILE ÎNTREBĂRI LA CARE TREBUIE SĂ RĂSPUNDEM NECESITĂ CERCETARE INTERDISCIPLINARĂ. NU EXISTĂ NICIUN DREPT DIVIN SAU VREO GARANȚIE CA O DISCIPLINĂ ANUME SĂ EXISTE INDEPENDENT PENTRU TOTDEAUNA”

În contextul tehnologiei în continuă evoluție, cum credeți că se va schimba educația în disciplinele științelor umane în următoarele decenii? Vedeți vreun risc pentru studiile (socio-)umaniste?

Sunt convins că se va schimba, din mai multe motive. Este presiunea tehnologiei. Am ajuns în punctul în care nu mai știm ce și pe cine evaluăm atunci când citim un eseu de student, pentru că un sfert dintre aceste eseuri sunt deja scrise de AI. Dintr-odată, studenții noștri scriu într-o engleză impecabilă.

Ca să vorbim serios, pur și simplu nu cred că în următorii 20 de ani, probabil chiar mai repede, aceste specializări auto-susținute, ale unor discipline unice numite „studii literare”, „istoria artei”, „muzicologie” vor mai putea fi susținute. În primul rând, realizăm acum că marile întrebări la care trebuie să răspundem necesită cercetare cu adevărat interdisciplinară. În al doilea rând, realizăm că din tot felul de motive – economice, demografice, legate de tehnologie și așa mai departe – expertiza necesară pentru a susține aceste discipline nu mai poate fi reprodusă generațional. Predăm din ce în ce mai puțin și trebuie să predăm ceea ce reușim să predăm într-un mod din ce în ce mai simplificat și mai accesibil. Nu e nimic rău în a simplifica lucrurile până la un punct și a le face accesibile, dimpotrivă. Dar asta înseamnă pur și simplu că următoarea generație va avea mai puține cunoștințe măsurate cu criteriile tradiționale ale acestor discipline auto-conținute.

Așadar, cred că ne îndreptăm, destul de dureros, către aceste discipline hibride care reunesc puțină istorie, puțină literatură, puțină cultură. Și cunoștințele actuale trebuie reambalate, altfel vor deveni foarte repede depășite, în sensul că nu vor mai fi cerute de generația următoare. Deci fie trebuie să reambalăm și să rearticulăm acest conținut într-un mod semnificativ, nu doar cosmetic, fie lucrurile vor ajunge la un punct critic. De fapt, deja au ajuns la un punct critic în Occident. Nu ne mai permitem să înlocuim profesorii care se pensionează, pentru că ceea ce predau ei nu mai este căutat.

Și nu cred că ar trebui să dăm vina pe generația următoare. Trebuie, de fapt, să reflectăm foarte lucid la faptul că științele umaniste, așa cum le știm, sunt și ele un produs istoric. Gândiți-vă doar că acum un secol și jumătate, două secole, nu exista istoria artei ca atare: s-a dezvoltat din istorie și arheologie și, pentru mult timp, a fost predată în cadrul departamentelor de Istorie. Deci, nu există niciun drept divin sau vreo garanție ca o disciplină anume să existe independent pentru totdeauna.

Ați studiat și predat în Bulgaria, Anglia și SUA. Ce fel de sistem de educație credeți că este mai bun?

Pot să spun că mai cunosc sistemul german, cel chinez și cel rusesc. Nu există un sistem ideal. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Fiecare are puncte forte specifice și limitări particulare, dar fiecare este, în prezent, afectat de aceste schimbări majore despre care tocmai vorbeam. Chiar și în China, care, după cum știți, are un sistem educațional guvernat centralizat și își permite să investească mult mai multe resurse în științele umaniste și să le protejeze, în moduri în care sistemul anglo-saxon fie nu mai poate, fie, din principiu, refuză să o facă, există, în momentul de față, reduceri de fonduri pentru științele umaniste; sunt departamente declarate redundante și inutile.

Și asta ne spune ceva – că ceea ce se întâmplă, în final, este mult mai amplu decât specificul cultural care stă la baza unui anumit sistem universitar.

Credeți că studiile universitare ar trebui să fie gratuite?

Da. Și nu am acceptat niciodată ideea că, din ce în ce mai mult, îi taxăm pe studenți și îi taxăm mult mai mult decât o făceam chiar și acum 10 ani. Asta are, desigur, totul de-a face cu modelul anglo-saxon, în care guvernele se retrag din datoria de a finanța universitățile și lasă universitățile să funcționeze ca niște corporații conduse de piață. Sau, mai corect spus, entități expuse capriciilor pieței.

Nu este vina universităților, dar asta nu face crima mai mică.

Acest lucru se întâmplă peste tot. În România tocmai am citit că se dorește reducerea fondurilor pentru burse. Nu este o tăiere directă prin introducerea taxelor, dar este o tăiere indirectă - mai puțini oameni vor studia sau vor fi forțați să contribuie financiar la studiile lor.

„CRED CĂ ÎN SIBIU EXISTĂ ÎNCĂ MULT RESPECT PENTRU CUNOAȘTERE DE DRAGUL CUNOAȘTERII”

La final, am o rugăminte mai inedită. Înainte de a susține o prelegere despre „Literatura mondială ca un construct”, în 2017, ați fost prezentat de unul dintre profesorii de la Queen Mary în felul următor: „Este un intelectual cosmopolit, pasionat, ironic, est-central-european, care bea vodcă și ceai în același timp, două pahare separate, dar niciodată o ceașcă, și care vorbește despre politică, literatură și prețul bananelor dintr-o suflare și nu are nicio jenă să te întrebe cât muncești”. Aș vrea să vă rog, tot așa, „dintr-o suflare”, să împărtășiți cu noi o impresie scurtă pe care v-ați format-o despre mediul academic și viața din Sibiu, comparativ cu Sofia și Londra, dar ținând cont de contextul (socio-)politic și de experiența personală - ce ați văzut, ce v-a impresionat sau cum vi s-au părut prețurile în Sibiu/România.

Mi-au plăcut enorm cele două vizite ale mele la Sibiu, datorită ospitalității extraordinare a lui Andrei Terian și a colegilor săi; o generozitate absolut fără precedent oferită tuturor celor care am participat la aceste conferințe. Dar este, de asemenea, un oraș foarte frumos. Există multă energie pozitivă în facultate. Cred - s-ar putea să mă înșel, pentru că, desigur, și ULBS, ca orice altă universitate, trebuie să se gândească la bugete, bani și finanțare externă - că există încă mult respect pentru cunoaștere de dragul cunoașterii. Este ceva de neînlocuit.

Am ajuns să cunoaștem câteva restaurante diferite. Îmi amintesc de două dintre ele în mod special. Unul dintre aceste două a fost sala de repetiții a Filarmonicii din Sibiu. Și încă are haina lui Brahms, șemineul - un interior minunat acolo. O clădire istorică ce îți arată cum Sibiu are această tradiție neîntreruptă de a fi un centru cultural de cel puțin trei secole. Cu primul muzeu din ceea ce urma să devină România, așa cum o știm astăzi după Primul Război Mondial, societatea filarmonică, diferitele structuri religioase care servesc confesiuni diferite – o viață culturală cu adevărat bogată, care este foarte prețioasă, pentru că, în zilele noastre, este foarte greu să mai vezi asta în locuri mai mici, care tind să fie înghițite de metropole. Dar în România ele rezistă - Sibiu, Cluj, Timișoara, Oradea; nu e doar Bucureștiul.

Acest lucru este, într-o anumită măsură, valabil și în alte părți din Europa de Est, dar în România m-a frapat în mod special faptul că există un echilibru mai sănătos între Capitală și restul țării.

Vă mulțumim pentru interviu.

* „Teoretizarea (Sub)periferiilor: Strategii de sincronizare în critica literară și culturală din Europa de Sud-Est”. Detalii despre proiect, aici.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Ion Surdu

Redactor