„Trenul Revoluției” din 1989, o mărturie lăsată de Marius Gheorghiu, ”vocea” Muzeului Brukenthal. ”Din mers ni s-a strigat că s-a întîmplat ceva la București. Cineva murise, altcineva fugise...”

Fost jurnalist în media locală și purtător de cuvânt al Muzeului Brukenthal, Marius Gheorghiu, decedat în 2021, a lăsat în urma sa o descriere a Revoluției din 1989, așa cum a trăită el, într-un tren.

În 22 decembrie 1989 a luat trenul din Brașov spre Brașov, iar în această călătorie de câteva ore a trăit practic evenimentele care au pus România pe alte șine, diferite de cea pe care călătorea până atunci. Textul a apărut în ziarul Radical, ce a apărut în Sibiu, imediat după Revoluție.

Este vorba în aceste reportaj despre experiența sa directă din 22 decembrie 1989, o zi liniștită în Brașov, euforică la Făgăraș și crudă și rece la Sibiu.

Sibiu în decembrie 1989 / Nicu Cherciu

Euforia din Făgăraș și trezirea din Sibiu

Relatarea lui Marius Gheorghiu începe în dimineața zilei de vineri, 22 decembrie 1989, la ora 9:30, în gara Brașov. Orașul, perceput din gară și de pe Bulevardul Gării (atunci Bulevardul Lenin), îi dădea sentimentul unui „oraș asediat”, cu oameni puțini, tăcuți și grăbiți. Lipsa forțelor de ordine în uniformă era o liniște înșelătoare, iar atmosfera de „apăsare și suspiciune” era palpabilă.

Întors spre gară, Gheorghiu a întâlnit grupuri tot mai bine organizate de manifestanți, purtând prapuri, pancarte și steaguri. Odată ajuns în gară și la bordul acceleratului 221 București Nord — Timișoara, aceeași tăcere domnea. Pe măsură ce trenul se punea în mișcare, dinspre centrul orașului se vedeau oameni fugind spre periferii.

La Codlea, muncitorii erau deja urcați pe toate acoperișurile, stâlpii și macaralele uzinei de lângă gară.

Sosirea în gara Făgăraș a adus o izbucnire de bucurie. Aici, pentru prima dată, tricolorul cu stema decupată flutura. Oamenii cântau, dansau și se îmbrățișau, aflând cu certitudine că Ceaușescu fugise și era urmărit. Dinescu și Caramitru apăruseră la televiziune.

Trezirea din această euforie a fost brutală, în stația Sibiu. În jurul orei 15:00, prin stația de amplificare și prin personalul CFR se anunța că „apa e otrăvită”.

Pe chipurile sibienilor nu se mai regăsea nicio urmă de exaltare; în oraș se trăgea deja de mult, erau victime. „

Comunismul, pe care în naivitatea noastră îl credeam dispărut odată cu decolarea unui elicopter, își continua opera, își scria capitolul final, cu venin, ură și vărsare de sînge nevinovat, la fel cum începuse”, a consemnat, cu amărăciune, Marius Gheorghiu.

Mărturia lui Marius Gheorghiu rămâne un fragment emoționant, autentic, dintr-o istorie ciudată și încă tulbure și subliniază nu doar sacrificiul și speranța din Decembrie 1989, ci și complexitatea și durerea tranziției de după.

Textul integral:

22 Decembrie 1989 pe calea ferată

Vineri, 22 decembrie 1989, la ora 9,30 am sosit în gara Brașov. Avînd la peste 3 ore pînă la dispoziție sosirea acceleratului spre pornit către centrul orașului. Văzut din gară și de pe B-dul Gării, Brașovul îți dădea sentimentul unui oraș asediat cu oameni puțini, tăcuți și grăbiți, ce mai degrabă semănau o umbre.

Nu se vedeau milițieni sau alte forțe de ordine în uniformă, dar atmosfera de apăsare și suspiciune te făcea să înțelgi că nu erau departe.

De la Hidromecanica întregul bulevard ce ducea spre centru (numit pe atunci Lenin) era plin de oameni ce se îndreptau in grup compact spre Prefectură.

Brașovul intrase în grevă generală. Clădirea în fața căreia brașovenii manifestaseră și în noiembrie 1987 era de această dată închisă, cu luminile stinse arăta abandonată, cum de altfel și era o mașină de pompieri parcată în dreptul intrării. În decursul nopții se organizase o veghe cu luminări aprinse în jurul județenei de partid, cei sosiți acum luînd locurile celor ce-și petrecuseră noaptea în frigul iernii.

Statuia lui Andrei Mureșan era învelită în tricolor și înconjurată de luminări aprinse.

Auzeam acum pentru prima dată lozincile pro Timișoara, anticeaușiste și anticomuniste în sonete de „Deșteaptă-te române“.

„Așa a fost și în ’87 dar de data aceasta sîntem toți!“ — mi-a spus un brașovean.

Mergînd înapoi spre gară am întîlnit alte și alte grupuri de manifestanți din ce în ce mai bine organizate cu prapuri, pancarte și steaguri, însoțită de oameni de ordine.

În gară, ca și în tren, domnea aceeași tăcere: în momentul în care acceleratul 221 București Nord — Timișoara s-a pus în mișcare, dinspre centru se vedeau oameni alergînd spre periferii.

„Te pomenești că se trage!“ — a exclamat o femeie ce pînă atunci plînsese în tăcere în colțul compartimentului. Era din Arad și avea un băiat muncitor la Timișoara, iar celălalt militar în termen la Brașov.

De la Deva călătorise cu autostopul și văzuse de-a lungul întregului drum blindate și militari în poziții de luptă. La cazarma din Brașov i se spunea să nu-și facă griji și acum încerca să ajungă la celălalt băiat la Timișoara.

În gara Bartolomeu o masă imensă de oameni saluta și scanda ceva ce se topea în zgomotul trenului.

Pînă spre Codlea, pe autostrada paralelă cu calea ferată, toate mașinile aveau farurile aprinse, ici colo oameni cu sticle de vin în mînă făceau semnul victoriei, șuierul locomotivei răspunzîndu-le la toți.

Un camionagiu, văzînd inscripția Timișoara de pe plăcile trenului și-a smuls și agitînd-o spre tren cămașa striga ceva neînțeles.

Codlea. Muncitorii erau urcați pe toate acoperișurile, stîlpii și macaralele uzinei de lîngă gară.

Fiind în ultimul vagon nu am putut vedea decît că impiegatul ridicînd cu o mînă paleta verde își scoate cu cealaltă chipiul și începe să țopăie împreună cu întregul grup care aplauda trecerea trenului.

Din mers ni s-a strigat că s-a întîmplat ceva la București. Cineva murise, altcineva fugise, totul fiind foarte neclar.

Un tînăr încerca fără succes să afle ceva de la un aparat de radio portativ. Prin stațiile pe unde acceleratul trecea fără să oprească se găseau adevărate comitete de primire care scandau Timișoara — Timișoara.

Noi, călătorii, ignoram complet desfășurarea evenimentelor de la București și gîndurile negre ce ne apăsau deveniseră mai dureroase cînd o tînără din Cisnădie ne spusese că i-a fost percheziționată și vandalizată casa, iar acum nu știe unde îi este familia.

Sosirea în gara Făgăraș ne-a adus însă cîteva lămuriri. Era prima gară întîlnitâ pe care se arborase tricolorul cu stema decupată.

În atmosfera de exuberanță generală oamenii cîntau, dansau și se îmbrățișau. Aflaserăm și noi în sfîrșit, că Ceaușescu fugise și este dat în urmărire. Că la televiziune apăruse Dinescu, Caramitru etc.

Un ceferist ne-a mai spus că sîntem primul tren care ajunge la Sibiu, conform orarului, lucru reconfirmat în Podul Olt, unde am aflat că aproape toate trenurile personale fuseseră oprite în acea dimineață pentru a împiedica pe cei din județ, să ajungă în municipiu.

Întreaga garnitură a acceleratului 221 era cuprinsă de o mare bucurie vecină cu nebunia.

Oamenii rîdeau, plîngeau, se îmbrățișau, în aer plutea sentimentul că se sfîrșise ceva asemănător unui război sau poate chiar mai rău decît atît.

Trezirea din această euforie a fost și s-a făcut în stația bruscă Sibiu, unde în jurul orelor 15 atît prin stația de amplificare, cît și prin personalul CFR se anunța că „apa e otrăvită“.

Nimic din exaltarea de pînă atunci nu se regăsea pe chipurile sibienilor. în oraș se trăgea deja de mult, erau victime...

Comunismul, pe care in naivitatea noastră îl credeam dispărut odată cu decolarea unui elicopter, își continua opera, își scria capitolul final, cu venin, ură și vărsare de sînge nevinovat, la fel cum începuse.

Marius GHEORGHIU

Sursa foto: Ziarul Radical / arcanum.com

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi