173 de ani de la primul număr din Telegraful Român. Ce apare în ziar: explicația numelui, turcii atacă Bosnia, chinezii din SUA și mulțumiri imperiului

Cu litere chirilice, cea mai veche publicație care încă apare în România, Telegraful Român, apărea în 3 ianuarie 1853, în urmă cu 173 de ani.

Primul număr al ziarului, cu tot cu foaia de prezentare ce a fost atașată publicației, ca o explicație pentru necesitatea apariției lui, poate fi văzută acum ca o fereastră spre politica europeană: războaie, blocade, rivalități, dar și o radiografie a societății române din Transilvania, zonă aflată în interiorul Imperiului Habsburgic, în acea perioadă.

Relația cu ”Înaltul Guberniu”: loialitate și încredere

Fondatorii nu trec sub tăcere contextul politic din acea perioadă și nu uită sub ce teritoriu național activează. Ei subliniază rolul decisiv al ”Înaltului Guberniu„, pe care îl descriu drept „plinu de bunăvoință pentru desvoltarea și fericirea popoareloru sele, și pentru onoarea și mărirea Monarhiei”.

Inițiatorii „Telegrafului Român” mărturisesc că s-au adresat cu „umilită rugăminte” către ”Guberniu” pentru a primi dreptul de a scoate o gazetă în limba română. Răspunsul este prezentat ca unul părintesc:

„Înaltulu Guberniu (…) s’a înduratu părintește a încununa dorința noastră cu celu mai fericitu resultatu.”

Această formulare arată compromisul epocii: presa românească își propune să fie activă, influentă și națională, dar în interiorul loialității declarate față de Monarhie și de legile sale. 

O bună parte din conținutul primului număr din Telegraful Român este consacrat situației tensionate din Balcani, în special conflictului dintre Imperiul Otoman și Muntenegru.

Ziarul descrie mobilizările militare otomane: se vorbește de „numerulu volontariloru” care se adună „sub steagurile lui Mahometu”. Guvernul Bosniei „se întrebuințiază spre a strânge mai mulți luptători”.

Tonul nu este unul pasional, ci mai degrabă informativ-analitic. Redacția urmărește evoluția militară lucid, interesată fiind de consecințele pentru echilibrul regional și pentru soarta creștinilor balcanici.

Se precizează că Anglia și Franța nu recunosc independența Muntenegrului, deci nu sunt vizate direct, în schimb Austria și Rusia sunt percepute ca posibili protectori ai creștinilor slavi. Ziarul nu se limitează la relatare, ci oferă interpretare și context diplomatic.

Ziarul citează „gazeta Sârbescă „Sârbeci dpevnic”” din Naieț (probabil Novi Sad sau o altă localitate sârbă din Imperiul Habsburgic), care și-a arătat „simpatii către Montenegrini, și către ceialalți slavi consângeni din imperiulu otomanu”.

Aurul, chinezii și America

Primul număr din Telegraful Român alocă un amplu spațiu unei procesiuni religioase a chinezilor care s-au dus în California să caute aur.

„Este cunoscutu că în California s’au găsitu niște mine bogate de auru”, scria ziarul sibian. Se descrie în acest context, în amănunt, sfințirea unui templu „idolului la care se închină chinezii„.

Descrierea este vie și pitorească: templul are „stegulu celu roșiu alu Chinei” în vârf, sunt „doue icoane urâte de idoli” la trepte, este o procesiune mare, cu împușcături și muzică asurzitoare, apare o „păpușe” cu formă de dragon, iar ”jocul” în jurul altarului, produce „larma cea mai sgomotoasă”.

Pentru cititorul român de la 1853, asemenea detalii erau clar nu doar informative, ci și spectaculoase: un amestec de geografie, etnografie, exotism religios și senzațional.

La fel ca orice ziar contemporan, Telegraful își propunea să-și apropie cititorii, cerându-le să trimită scrisori în care să semnaleze lucruri sau să colaboreze cu publicația.

În ssecțiunea de „correspundință”, este menționat un corespondent („D. I. M. din Halmagiulu mare”), iar redacția: promite să primească „cu bucuriă” orice știre interesantă și

reamintește apelul adresat „pentru toată ințelligința romănă din ori ce parte, ca să ne sprigine într’acestă intreprindere.”

„Foile periodice sunt izvoare de luminare și binecuvântare”

În prezentarea ziarului, în chiar primul număr redactorii își încep demersul cu o profesiune de credință: gazetele nu sunt un moft, ci un instrument esențial de cultură pentru orice popor.

„Folosulu ce se revarsă asupra culturei poporeloru din citirea gazeteloru, este atătu de mare și înfeluritu, încătu foile aceștea periodice s’au privitu cu totă dreptatea ca niște isvore nesgurse de învățătură, luminare și binecuvântare.”

Presa este prezentată ca o școală permanentă: „împodobescu mintea, îmbunătățescu inima, îndirepteză spiritulu, prefacu năravurile, formează caracterulu, și perfecțiunează atătu viața privată cătu și cea publică a unui poporu”.

Pentru a convinge publicul românesc, redacția invocă exemple din alte țări, cu doar „peste trei milioane suflete”, unde „peste o sută de foi periodice esu la lumină spre a învăța și a folosi pe poporu”. Mesajul e limpede: acolo unde sunt gazete multe, sunt și popoare înaintate.

Nevoia de gazete românești: „trebuință ca pănea de toate zilele”

După argumentul general, autorii coboară la cazul concret al românilor. Ei amintesc că „neaștărata trebuință” de foi periodice s-a simțit și la noi, și că „s’au făcutu multe încercări (…) spre a împărtăși și pe acestu poporu de acestă facere de bine nemărginită a tipariului”.

Românul, spun redactorii, a fost „mai appăsatu de împrețiurările timpilor trecuți” și lipsit de mijloace pentru cultura sa. Tocmai de aceea, reacția lui la apariția gazetelor a fost entuziastă:

„Romănulu (…) a salutatu toate întreprinderile de gazete ce s’au făcutu pentru învățătura și folosulu seu, le a îmbrățișiatu cu sete și zelu, și le a spriginitu cu totă puterea sea materiale și morale.”

Toți cei care au „assudatu pe cămpulu acestu largu alu publicității romăne” sunt numiți „bărbați plini de căldură”, ale căror osteneli sunt „jertfe frumoase (…) la altariulu fericirii poporului romănu”.

Numele „Telegrafului Roman” și simbolistica sa

Un alt text din primul număr explică de ce s-a ales numele „Telegraful Roman”. Se pornește de la admirația pentru invențiile care au modernizat viața inclusiv a românilor: „Cu adevăratu este mare și minunată aflarea acului magneticu, a prafului de pușcă, a ceasornicului, a tipografiei, a telescopului, a timului, a poterii aburelui (…) dar nici una nu se pare a avea însemnare mai adăncă decătu aflarea Telegrafului electro-magneticu…”

Pentru jurnaliștii de aici, telegraful electric este un simbol al vitezei („cu iuțeala fulgerelui”), a legăturii între locuri depărtate (prin aer, pământ, pe sub apă) și a circulației rapide a informației.

„De cănd acestă afflare minunată a începutu a face sgomotu său, o mulțime de gazete (…) au împrumutatu numele ei și se intitulară Telegrafe. Decă și gazeta noastră (…) trebuia să aibă unu nume (…) amu judecatu, că nu pote avea unu nume mai potrivitu decătu acela de Telegrafulu roman.”

Numele nu este o simplă modă. El exprimă intenția de rapiditate în comunicare, de conectare a românilor între ei și cu lumea de afară și de a fi „telegraful” – adică firul viu – între sate, orașe, provincie și marile capitale europene.

De aceea, în același număr apar și „Depeșe telegrafice” (Triestu, Parisu etc.), rubrică ce pune în practică această idee: gazeta e un fel de „stație” telegrafică mai mult sau mai puțin spirituală.