Păcănelele lui Fodor: când contabilitatea bate moralitatea. Sau despre cinism financiar

Situația creată în municipiul Sibiu, în jurul reglementării sălilor de jocuri de noroc, scoate în evidență o fractură profundă între voința cetățenilor și pragmatismul, adesea cinic, al administrației locale.

În ciuda unei presiuni publice masive care cere interzicerea totală a „păcănelelor”, primarul Astrid Fodor a ales o altă cale: nu eliminarea, ci taxarea. O decizie care, la o analiză atentă, ridică serioase semne de întrebare din perspectivă morală, legală și socială. Trei dintr-o lovitură. Sau trei cireșe, cum s-ar spune în branșă…

Pentru a înțelege această decizie, trebuie să privim prima oară spre CV-ul primarului. Să ni-l reamintim.

Astrid Fodor este jurist la bază, dar s-a format profesional mai degrabă ca un contabil, activând ani de zile ca director economic al Bisericii Evanghelice.

Gândirea sa administrativă pare să fi rămas captivă în logica registrelor de încasări și plăți, între coloane pline cu cifre, unde numerele primează în fața dramelor umane.

Din această perspectivă strict economică, o reglementare dură – dar nu o interzicere – pare justificată din mai multe puncte de vedere. Se previne un șoc pe piața muncii locale, salvându-se aproximativ 1.000 de locuri de muncă. Se evită golirea bruscă a zeci de spații comerciale care ar afecta economia orașului.

Dar un oraș este mai mult decât un fișier Excel, nu-i așa?

La o primă vedere, pachetul de măsuri propus de Primărie pare un compromis inteligent.

Sălile vor fi suprataxate cu 2.000 de lei pe metrul pătrat. În plus, geamurile acestora vor trebui acoperite cu folii opace, iar reclamele stridente cu jackpot-uri și bonusuri vor dispărea de pe fațade, reducând astfel expunerea tinerilor la mirajul banilor câștigați ușor.

Mai mult, noile afaceri de acest tip vor fi în timp exilate la periferie, în zone industriale precum Calea Șurii Mici sau pe strada Henri Coandă, aplicându-se principiul „ce se închide în centru, rămâne închis”.

Piesa de rezistență a proiectului este, însă, direcționarea a jumătate din fondurile colectate către tratarea dependenților de jocuri de noroc. Deși pare o măsură pro-activă și nobilă, în realitate ea ascunde o capcană morală și un cerc vicios periculos.

Abordarea de a menține o industrie care generează adicție doar pentru a colecta taxe cu care să tratezi acea adicție este de un cinism greu de digerat.

Administrația locală devine astfel, practic, un partener tăcut și dependent financiar al industriei jocurilor de noroc.

Este echivalentul finanțării spitalelor de oncologie exclusiv din promovarea agresivă a tutunului. Cetățenii Sibiului nu cer tratarea bolii după ce ea a fost inoculată, ci cer prevenția ei prin eliminarea tentației de la colțul străzii.

Dincolo de dilemele morale, proiectul are lacune grave și sfidează inclusiv legi naționale, așa cum s-a mai subliniat.

Cel mai revoltător aspect este propunerea Primăriei de a permite funcționarea sălilor la o distanță de doar 100 de metri de școli, în condițiile în care legislația națională stipulează clar o distanță de siguranță de minimum 300 de metri.

Într-un oraș cu densitatea Sibiului, această diferență este granița dintre eradicarea acestor afaceri și supraviețuirea lor. Reducerea razei de protecție nu este altceva decât un colac de salvare aruncat patronilor de cazinouri pentru a le proteja vadul comercial, ignorând siguranța elevilor.

Mai mult, regulamentul mimează reforma în timp ce protejează monopolurile existente.

Sălile deja deschise pe marile artere comerciale, precum Mihai Viteazu sau Calea Dumbrăvii, vor putea funcționa nestingherite în continuare, trebuind doar să își acopere geamurile. Astfel, accesibilitatea jocurilor de noroc în zonele cu trafic pietonal intens va rămâne ridicată.

Pe lângă aceasta, proiectul lasă portițe legislative periculoase: taxa mult mai mică pentru agențiile loto simple, de doar 500 de lei pe metru pătrat, va încuraja operatorii să caute breșe pentru a introduce aparate sub diverse alte denumiri, un fenomen extrem de greu de monitorizat de Poliția Locală.

Nici argumentul Primăriei conform căruia interzicerea ar duce jucătorii în mediul online nu stă în picioare. Administrația locală are datoria de a curăța spațiul public fizic pe care îl gestionează, în timp ce reglementarea internetului cade în sarcina Guvernului. O problemă nu o scuză pe cealaltă.

Acest tip de manevră balcanică alimentează neîncrederea populației.

În acest context, bagajul istoric al primarului Astrid Fodor atârnă greu.

Statutul său de fost „ciripitor” al Securității comuniste e o pată pe blazonul de integritate al unui lider. Chiar și primar de provincie. Când un politician cu un astfel de trecut ia decizii care favorizează o industrie extrem de profitabilă și opacă, în detrimentul interesului public, suspiciunile legate de posibile înțelegeri de culise devin inevitabile.

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: ale cui interese le apără, de fapt, primarul?