Senatoarea USR Ruxandra Cibu Deaconu: Ce fel de comunitate suntem, dacă cei mai epuizați părinți trebuie să strige și să plângă ca să fie auziți?

Senatoarea USR Ruxandra Cibu Deaconu a organizat la finalul săptămânii trecute o dezbatere despre copiii cu nevoi educaționale speciale. Concluzia dezbaterii, transmisă de senatoare, este faptul că părinții acestor copii nu sunt ascultați.

„Ce fel de comunitate suntem, dacă cei mai epuizați părinți trebuie să strige și să plângă ca să fie auziți? Imaginea asta nu mi-o pot scoate din minte: un părinte care duce în spate un rucsac. Nu e cu rechizitele copilului. Este plin cu diagnostice, hârtii, programări, priviri, justificări. Ține de mână un copil. Iar la capătul drumului, de prea multe ori, nu este nimeni să-l ajute. E doar un zid pe care scrie: „Nu avem resurse”.

Dezbaterea despre copiii cu nevoi educaționale speciale, pe care am organizat-o, în Sibiu, mi-a atras atenția asupra unui lucru extrem de dureros, care a fost repetat ca un refren trist: părinții nu sunt ascultați. Sunt chemați „în parteneriat”, dar în realitate li se cere să fie liniștiți, recunoscători și invizibili. Și, între timp, duc în spate o presiune pe care n-o vezi în statistici: oboseala cronică, izolarea, sentimentul că trebuie să explice mereu același lucru unei lumi care ar prefera să nu-i audă”, a transmis senatoarea.

Aceasta a vorbit și despre confuzia care se creează între termenii integrare și incluziune și a prezentat câteva cifre legate de situația copiilor cu nevoi speciale din Sibiu.

„Integrare înseamnă îl primim în școală. Incluziune înseamnă școala se adaptează copilului, pentru ca el să-și atingă potențialul. Diferența pare de vocabular. De fapt, e diferența dintre a avea voie și a aparține acestui loc. Vin și cu câteva cifre, nu pentru aplauze, ci pentru că ar trebui să ne dea fiori. În județul Sibiu sunt 1.882 de copii cu cerințe educaționale speciale (CES). Avem 54 de profesori itineranți și de sprijin care lucrează cu 1.057 de elevi. În medie, 19 elevi/profesor, când norma este de 8–12. 60 de școli nu au deloc profesor itinerant. În urban sunt mai mulți, dar cu clase supraaglomerate și reguli care nu se respectă. În rural, pur și simplu nu ajunge nimeni. Asta nu e incluziune. E supraviețuire

Și totuși, partea cea mai dureroasă nu este lipsa de personal. Este ceva mai subtil: felul în care îi privim pe acești copii. Mi-este rușine că trebuie să spun asta. Ar trebui să fie ceva de bun-simț, care ține de gradul de civilizație al unei națiuni: prezența copiilor cu cerințe speciale într-o școală nu poate și nu trebuie să fie ceva deranjant.

Am auzit sau văzut expresii de genul „strică ora”. Ora se strică doar atunci când sistemul nu știe ce să facă și aruncă vina pe cel mai vulnerabil din încăpere”, a mai transmis ea.

Senatoarea subliniază că este nevoie de echipe multidisciplinare reale, dar și  de formare pentru cadrele didactice care nu au pregătirea necesară.

„Ironia frumoasă e că, de multe ori, copiii acceptă diversitatea mai ușor decât adulții. De cele mai multe ori, rezistența vine din teama celorlalți părinți. De aceea, este o mare nevoie de sensibilizare, de explicații, de comunitate. În niciun caz de etichete și tabere.

Am discutat despre soluții și poate nu e aici locul să le detaliem. E nevoie de echipe multidisciplinare reale. E nevoie de formare pentru cadrele didactice, care azi duc greul și nu au pregătire psihopedagogică. E nevoie de norme aplicabile la legile existente. Și, mai ales, este nevoie de incluziunea părinților, pentru că și ei au nevoie de sprijin.O spun din nou, până se va auzi/citi în cele mai îndepărtate colțuri: acești părinți trăiesc epuizarea ca pe o a doua identitate. Fără viață socială, fără pauză, fără un buton de unde să oprească toate astea”.

La final, ea încheie cu un îndemn și un apel în legătură cu părinții copiilor cu nevoi speciale.

„Ascultați părinții! Nu după ce se „calmează”, nu doar când aduc adeverințe. Ascultați-i ca pe niște oameni care se luptă pentru copiii lor. Se luptă cu mâinile goale și țin în viață un sistem anchilozat. Celor care au fost prezenți la dezbatere le mulțumesc încă o dată! Celor care n-au fost le pun din nou întrebarea: Ce fel de comunitate suntem, dacă cei mai epuizați părinți trebuie să strige ca să fie auziți?”, a concluzionat ea.