„O viață cu spatele la zid”. Arheologul și istoricul Sabin Adrian Luca, fost director al Muzeului Brukenthal, și-a lansat memoriile: „Nu am făcut nominalizări”

În sala de festivități a sediului istoric al Bibliotecii ASTRA din Sibiu, profesorul universitar dr. Sabin Adrian Luca, fost director al Muzeului Național Brukenthal, și-a prezentat memoriile reunite în patru volume sub titlul „O viață cu spatele la zid”. Lansarea a avut loc sâmbătă, în fața a câțiva colegi și foști studenți.

Luca descrie în cele patru volume parcursul său biografic, de la anii copilăriei și ai educației, până la cariera academică la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și perioada de management a uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cultură din România, Muzeul Național Brukenthal (MNB).

Valer Rus, managerul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov și editorul lucrărilor, a spus în cadrul evenimentului de lansare că, inițial, memoriile au fost publicate în format electronic, iar acum acestea sunt „readuse într-o formă analogă” pentru a preveni riscul dispariției informației în format digital.

„ Pentru mine, aceste volume înseamnă un cursus vitae. (…) Veți descoperi o voce complet diferită și asta este vocea asumată pe care o s-o regăsiți în toate volumele, acest discurs foarte personal și specific”, a adăugat acesta. Rus l-a caracterizat pe Sabin Adrian Luca nu doar ca pe un specialist, ci ca pe un „creator de școală” care a lăsat o amprentă profundă asupra generațiilor de arheologi. În final, acesta a precizat că „cei din generația noastră am așteptat cu nerăbdare ultimul volum, în care să ne regăsim (…) Dar domnul profesor a ales să nu numească nume”.

„Am început să-mi povestesc viața din frică”

Sabin Adrian Luca a mărturisit că scrierea acestor memorii a pornit din cauza luptei cu problemele de sănătate și din teama că nu își va putea finaliza proiectele științifice începute. Acesta a povestit că problemele de vedere, survenită în urmă cu aproximativ 10 ani, i-a schimbat percepția asupra lucrurilor.

„Odată cu pierderea vederii în creierul meu s-au schimbat niște lucruri și am început să văd… din interior; văd cam tot ceea ce poate ține minte un om”, a spus el. Acesta a explicat că decizia de a-și povesti viața a fost „din frica de după evenimentele medicale; că vindecarea poate nu va mai fi”.

„Într-un moment al vieții a trebuit să regândesc tot ceea ce am făcut și vedeți că mi-a fost foarte greu când, înainte cu un an de a împlini 60 de ani, au început lucruri care nu merită să fie dezvoltate prin vorbe, nu trebuie povestite. Dar în urma acestor lucruri am fost tăiat cine știe de pe unde, mai apoi am pierdut vederea, am pierdut multe. Aveam în acel moment, opt cărți în pregătire (…) o mare parte din monografiile de la Turdaș și alte lucrări”, a povestit Luca.

El a precizat că lucrează în prezent și la un nou volum de „sinteză în stil romantic arheologic”, care va cuprinde întreaga sa activitate științifică. „Romantic în stilul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. Erau două lucruri importante atunci – obiectul și textul, care era romantic, pentru că arheologia nu avea toată puterea de astăzi”, a explicat autorul.

Sabin Adrian Luca a explicat, la rândul său, de ce a ales să nu menționeze nume în memoriile sale: „În volumul 4, în care colegii se așteptau să nominalizăm (…) Nu am făcut-o cu nume, mai ales că există o legislație tâmpită, care spune că până la 47 ani de la decesul omului nu e voie să-i folosești numele, pentru că familia lui te poate da în judecată – niște lucruri specifice civilizații contemporane din România actuală. Volumul al patrulea nu știu dacă are un nume explicit”.

Cele patru volume sunt considerate drept „roman autobiografic”. Potrivit autorului, acestea au fost scrise prin dictare cu ajutorul soției sale.

În volumul 4, Sabin Adrian Luca scrie, printre altele, despre „cucerirea funcțiilor didactice”, despre amintirile sale politice, dar și despre proiectele pe care a dorit să le realizeze atunci când conducea MNB și care au rămas nerealizate până astăzi.

Extragem mai jos câteva fragmente din ultimul volum:

„Cucerirea funcțiilor didactice”

„Când am venit în Universitatea „Lucian Blaga” am fost numit provizoriu lector și, după cum v-am mai povestit, în semestrul al doilea am devenit titular. Doctoratul mi-ar fi dat dreptul să încerc un concurs pentru ocuparea postului superior de conferențiar, mai ales că nu prea existau cadre didactice cu pregătire superioară… și ni s-a comunicat necesitatea existenței unui dosar pentru a se putea aproba participarea la concurs. Îndeplineam în mod formal toate cerințele, cu excepția unor cărți de specialitate tipărite. Tocmai ce intrase și în România în sistemul european, iar cărțile trebuiau publicate cu ISBN, un număr minim de pagini, o așezare în pagină satisfăcătoare, ilustrația făcută după toate regulile și trimiterile spre bibliografie printr-un sistem de note care putea să fie clasic sau cu prescurtări bibliografice. Așa că am tipărit două cărți științifice în doi ani consecutivi și, când am mers fericit cu ele la biroul care se ocupa de jurizarea dosarului, am constatat că tot nu puteam accesa postul, deoarece nu-mi publicasem teza de doctorat. În acel moment am fost informat că teza de doctorat, pentru a fi admisă de Comisia Superioară, trebuia editată într-o editură acreditată, să aibă formatul A4, un număr minim de pagini tipărite și o ilustrație de înalt nivel. Am făcut și acest lucru, în al treilea an după susținerea doctoratului, dar Comisia Superioară nu a admis în continuare concursul de conferențiar pe care îl promovasem. După vreo două luni am primit, însă, fără a relua demersul, numirea pe postul de conferențiar pe care îl cerusem.

Pentru postul de profesor a urmat o serie întreagă de cărți, tipărite într-un timp mult mai scurt și nu neapărat singur, ci în colective sau împreună cu încă un autor. Și aici am fost respins o dată de aceeași Comisie Superioară, chiar dacă absolvisem examenul. La un moment dat am primit un telefon și mi s-a spus să stau liniștit că oamenii din comisie vor aștepta ca un membru să plece în delegație în străinătate și atunci vor supune aprobării și în mod cert voi trece. Cam în jumătate de an acest lucru s-a întâmplat și am ajuns profesor.

Cu această ocazie m-am gândit enorm la locul pe care îl ocup în universitate și rolul meu în acest colectiv de profesori și studenți. Simțeam că undeva există una sau mai multe frâne așa cum observasem și atunci când luam masa, de exemplu, în unele localuri sau când serveam o bere în altele. Era ceva sau cineva care avea grijă ca de câte ori încercam să fac mai repede unii pași, mă înfrâna! Doamna profesor de la Drept făcuse să se nască în mine semne de întrebare punctuale, dar nu era prea explicită, nenominalizând clar persoanele. Așa că, cum veneau aceste păreri și opinii, așa treceau!”

Amintiri politice

„(…) după primii zece ani de așa-numită libertate am început să simt un suflu rece în ceafă venit dinspre un partid de stânga, care a continuat în viziunea istoricilor o parte din vechile metehne ale comunismului. Nu am băgat de seamă și nu am dat importanță faptului că în Sibiu era o puternică gardă comunistă ancorată în instituțiile de cultură, învățământ, dar și în zona militară. Iar atunci când am apelat la colegii mei pentru a fi votat decan, aproximativ 70% au împărtășit dorința mea și mi-au comunicat că, la votul secret, mă vor alege pentru această funcție. Știam și numărul exact al celor care mă vor alege și numărul celor care nu o vor face. Spre uimirea tuturor, după ce s-a votat, contracandidatul meu a câștigat exact cu numărul. De voturi care știam că este în favoarea mea (…)
Din acest moment am început să mă îndoiesc de viitorul meu în această universitate, nu că nu mă voi pensiona de acolo, ci că nu o să fiu sprijinit să-mi duc mai departe idealul de cercetare împreună cu studenții mei. Deci, am început să mă gândesc la posibilitatea de a găsi o cale suplimentară, în afara celei academice, pentru a ajunge, totuși, la visul meu studențesc, acela de a crea o școală de arheologie preistorică”.

„Am avut studenți, care veneau îmbrăcați civil la cursuri, dar care erau – de fapt – ofițeri ai serviciilor”

În memoriile sale, Luca își amintește despre activitățile sale studențești, cele sindicale, dar și de ce îi plăcea să organizeze Balul bobocilor. Povestește și despre colaborările cu armata, descriind cum s-a pomenit „ofițer în rezervă la SRI” și afirmând că „am avut cazuri de studenți la zi, care veneau îmbrăcați civil la cursuri, dar care erau – de fapt – ofițeri ai serviciilor”.

Despre activitatea la Muzeul Național Brukenthal scrie că „cel mai important moment ritual” a fost dezvelirea statuii lui Samuel von Brukenthal în fața instituției, în anul 2021, la 300 de ani de la nașterea acestuia: „(…) un eveniment comun, impresionant, mai ales pentru mine cel care promisese în public în prima zi a intrării în muzeu, în anul 2006, că nu voi pleca din această imensă instituție culturală românească decât după ce patronul ei va avea o statuie turnată în bronz lângă intrarea principală din palatul său. Am făcut-o… și în anul 2022, către toamnă mi-a încetat contractul managerial și mi-am petrecut ultimii doi ani de muncă în universitatea în care am activat 33 de ani până la pensia din anul 2024”.