Primul centru de tratare a dependențelor din România a împlinit 30 de ani. La Șura Mică, foștii pacienți și-au numărat zilele de libertate. „Am 6.020 de zile”

Așezământul „Nazaret” din Șura Mică, primul centru de reabilitare pentru persoane dependente din România, a împlinit 30 de ani de activitate și a marcat momentul printr-o Zi a Porților Deschise, sâmbătă, 4 iulie. Foști pacienți din toată țara s-au întors pentru a-și povesti drumul spre recuperare. Unele mărturii au fost despre lupte vechi de un sfert de veac.

Centrul este administrat de Asociația Crucea Albastră din România și a fost inaugurat în urmă cu trei decenii, ca prima structură de acest fel din țară dedicată persoanelor cu dependențe. De-a lungul timpului, așezământul din Șura Mică a oferit asistență terapeutică pentru peste 3.500 de bărbați din toate regiunile României, iar centrul „Insula Speranței” din Șelimbăr a sprijinit recuperarea a peste 500 de femei. Cele două activități funcționează acum împreună, într-un centru mixt la Șura Mică, după o reorganizare făcută în contextul pandemiei.

Programul de sâmbătă a inclus o slujbă ecumenică, vizitarea centrului, un moment artistic, o gustare și o tombolă cu obiecte de ceramică, ale cărei fonduri au fost destinate acoperirii cheltuielilor zilei.

Un model adus din Germania

Directorul centrului, dr. Holger Lux, a inaugurat așezământul în urmă cu 30 de ani, după ce petrecuse câteva luni într-o clinică de recuperare din Germania. De acolo a adus în România modelul numit „comunitatea terapeutică”, construit pe ideea că, dincolo de spitalele de psihiatrie, persoanele care vor să se recupereze din dependență au nevoie și de o altă formă de sprijin.

Lux, care a împlinit recent 60 de ani, a mărturisit că întâlnirile cu foștii pacienți sunt, pentru el, cea mai valoroasă parte a acestor zile. „Cred că fiecare zi pe care ați reușit s-o trăiți în libertate este o zi foarte valoroasă, câștigată”, le-a transmis el celor prezenți. Întrebat de-a lungul anilor dacă munca aceasta nu este grea, directorul a răspuns că nu o simte așa. „Dacă alegi ceva ce-ți place, atunci nimic nu mai este greu”, a adăugat el.

Ca în fiecare an, o parte din întâlnire a fost dedicată foștilor pacienți, invitați să povestească din experiența lor.

„Sunt două filme complet diferite”

Unul dintre foștii pacienți, inginer constructor de meserie, a spus că a ajuns la Șura Mică în ianuarie 2001, după o iarnă în care se gândise la sinucidere și în care își făcuse deja un plan. Ideea care l-a oprit, a povestit el, a fost gândul că fiul său ar fi trăit tot restul vieții cu povara acelui gest. „Când mă gândesc să compar ce am trăit înainte și ce trăiesc acum, sunt două filme complet diferite”, a spus bărbatul, care astăzi lucrează în asistență socială și îi ajută pe alți dependenți să își găsească drumul.

Un alt fost pacient, aflat la a treia participare la eveniment, a pus în schimb accentul pe voința proprie. El a spus că sprijinul celor din jur, oricât de mare, nu este suficient fără hotărârea personală de a te vindeca. „Am avut o voință atât de mare. Indiferent de susținerea familiei, a prietenilor sau a copiilor, nu ai reuși niciodată să scapi de adicțiile pe care le ai, fie că sunt droguri, alcool sau jocuri de noroc”, a spus el.

Pentru un participant din Sibiu, ziua a avut o dublă semnificație: își sărbătorea, chiar atunci, ziua de naștere. El a povestit că a ajuns la terapie în 1995, după ce fusese oprit de două ori de poliție și rămăsese fără permis de conducere. Prima ușă la care a bătut a fost cea a organizației catolice Caritas, iar de acolo a ajuns la o terapeută pe nume Claudia Lux, o fostă colegă de școală. Regulile de atunci, a spus el, erau severe. „Trebuia să predăm și telefoanele, și țigările, pentru că și țigara este un drog”, a explicat bărbatul.

„Nu mai mint, pentru că, până am mințit, am băut”

Cea mai lungă mărturie a venit de la o femeie din Brașov care a spus că numără 6.020 de zile de abstinență, adică peste 16 ani. Ea l-a cunoscut pe dr. Holger Lux în iulie 2002, la centrul pentru femei unde erau tratate paciente care nu își mai puteau controla consumul de alcool.

Femeia a povestit că, după studii universitare și postuniversitare, a lucrat vreme 49 de ani și că, până acum trei ani, a lucrat în justiție. A reușit prin voință numeroase lucruri în viață, a spus ea, dar un singur lucru i-a rezistat. „Eu cu voința am rezolvat foarte multe lucruri, dar cu voința nu am putut să mă opresc din băut”, a mărturisit femeia. Cel mai greu i-a fost, a adăugat, să admită că are o problemă. „A trebuit să vină un moment foarte greu ca să admit că sunt neputincioasă în fața alcoolului”, a spus ea. De la acel moment, viața ei s-a schimbat. „De atunci nu mai mint, pentru că, până am mințit, am băut”, a completat femeia, plină de viață în fața tuturor.

Tigrul care nu se mai oprește

O bună parte din întâlnire a fost străbătută de o metaforă recurentă în terapia dependenților, cea a tigrului. Un fost pacient din Oradea a prezentat o scenetă satirică, sub forma unui „congres al Partidului Oamenilor Liberi”, cu imn și proiecte legislative inventate. Într-unul dintre ele, recidiva era definită drept „atac reușit al tigrului lacom și flămând”, iar personajul își repeta, în final, iluzia care duce la recădere: crede că poate călca de câteva ori tigrul pe coadă fără urmări, până când acesta se trezește și nu se mai oprește.

Aceeași imagine a fost reluată de un alt fost pacient din Oradea, inginer care lucrase 25 de ani în fabrici. El a povestit că ajungea dimineața la serviciu cu o primă porție de alcool și că purta mereu o rezervă la el. Momentul de cotitură a venit când colegii l-au confruntat direct. „Cât timp mai vrei să ne minți?”, i-au spus, a povestit bărbatul, care a descris acel moment drept „fundul sacului”. După internarea la Șura Mică, spune că a renunțat la locurile și la prietenii legați de vechiul consum, chiar dacă printre ei erau prieteni din copilărie. A avut recăderi în cei 11 ani care au urmat, dar a rămas abstinent.

De la pacient, la voluntar

Pentru unii, legătura cu centrul a continuat și după terminarea terapiei. O fostă pacientă a povestit că, din septembrie anul trecut până în luna iunie, a fost voluntară la așezământ, pe care l-a descris ca pe un adăpost. „Pentru mine, timp de câteva luni, așezământul a fost căsuța mea”, a spus ea, mulțumind celor care i-au dat această șansă.