Povestea impresionantă a Larisei, elevă la „Lazăr”, care a luat BAC-ul la 7 ani de la accidentul care a lăsat-o cu handicap grav. Tatăl i-a fost coleg de bancă: „Am luat-o de la capăt, ca pe un bebeluș”

La 13 ani, Larisa se întorcea de la mare cu familia, fericită după o vacanță și o zi petrecută la Cărturești, în București. Peste câteva ore, un accident pe autostradă îi schimba tot cursul vieții. Trei luni de comă, un an în cărucior cu rotile, un ochi paralizat și o luptă de șapte ani cu propriul corp. Astăzi, Larisa are 20 de ani, termină Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, promovează examenul de bacalaureat și se pregătește să devină studentă. În toți acești ani, tatăl i-a fost coleg de bancă.

Este 15 august, ziua de Sfânta Maria. Familia se întoarce de la mare, iar pe autostradă mașina în care se află fata și părinții ei este implicată într-un accident rutier. Lovitura la cap pe care o suferă larisa este suficient de gravă cât să o țină în comă timp de trei luni.

„Starea de comă se măsoară pe scara Glasgow, de la 3 la 15. Cincisprezece înseamnă o persoană complet conștientă, trei înseamnă că viața atârnă de un fir. Când au luat-o cu elicopterul SMURD Larisa era la 3. După cinci săptămâni de intubare, ajunge la 8,5, punctul în care medicii consideră că a scăpat de pericolul de moarte”, povestește tatăl fetei.

O familie care ia totul de la capăt

Când Larisa se trezește din comă, familia ei începe practic o nouă viață. Fata nu poate să își țină singură capul drept, nu poate să stea în șezut, nu poate să vorbească. „Am luat-o de la capăt, ca și cu un bebeluș. Când am adus-o acasă, o puneam pe canapea, nu putea să țină spatele, capul drept”, spune tatăl. Chipul lui ascunde foarte bine greutățile din toți acești ani. Are o lumină care trădează un optimism rar.

Urmează aproape un an în cărucior cu rotile, cu exerciții zilnice pentru recâștigarea celor mai simple mișcări. Familia amenajează acasă un fel de salon de spital, cu saltea antiescare și aparat de oxigen. Recuperarea privată costă mult, iar banii vin, în bună parte, din solidaritatea comunității. Un bazar organizat la Colegiul Lazăr strânge fonduri pentru terapia de care Larisa are nevoie și pe care sistemul public nu o poate oferi în aceeași măsură.

Comunicarea, la început, se face prin semne desenate în aer cu singura mână pe care Larisa o poate mișca.

„Ne făcea litere cu mâna, ne scria. Uitați așa…”, spune Lucian desenând câteva litere în aer sau arătând semne cu degetele, așa cum Larisa le făcea. „Eu și mama ei a trebuit să luăm alfabetul literă cu literă ca să ne dăm seama ce încearcă să scrie.”

Accidentul îi afectează Larisei și nervul optic al ochiului drept, pupila rămânând deplasată spre exterior, iar pleoapa nu mai poate fi deschisă voluntar. Vede dublu și, ani la rând, îi este aproape imposibil să citească normal.

O doctoriță din București reușește, prin două operații, mai întâi să îi repoziționeze pupila, apoi să îi refacă mecanismul prin care poate deschide ochiul, folosind mușchiul sprâncenei. Astăzi vede cu acel ochi în proporție de aproximativ 50%, suficient cât să poată citi din nou și să învețe pentru examenele finale.

La câteva săptămâni după trezire, într-o discuție cu mama ei, Larisa spune ceva ce familia nu va uita niciodată. Că, în timpul comei, l-a văzut pe Dumnezeu, care i-a spus că are de ales între a merge cu el sau a se întoarce acasă, „dar cu foarte mult de tras”. Larisa a ales să se întoarcă la părinții ei.

Întoarcerea la școală, cu tatăl în bancă

Accidentul o prinde pe Larisa în vacanța dintre clasa a șasea și a șaptea. Clasa a șasea o face prin învățământ la domiciliu, doar șase ore pe săptămână pentru toate materiile. Insuficiente pentru un elev care oricum are nevoie de mai mult timp ca să învețe.

Mâna dreaptă, cea cu care scria înainte de accident, nu mai poate fi folosită. Cu stânga, Larisa are un tremur care se accentuează spre finalul fiecărei mișcări. Nu a fost ușor. Din clasa a opta, tatăl ei obține acordul conducerii școlii să vină în bancă alături de ea și să scrie în locul ei. Rămâne acolo până la finalul liceului.

„Am rămas eu colegul ei de bancă”, spune Lucian. Între timp, ajunge să lucreze chiar în incinta liceului, ca portar, după ce pierde postul de asistent personal odată ce Larisa împlinește 18 ani și statul Român decide că nu mai are nevoie de însoțitor.

„Am rămas fără serviciu, am intrat în șomaj. Dar am continuat să vin cu ea la școală, pentru că avea nevoie de mine. Când s-a scos post de portar la liceu, după ce vechiul portar s-a pensionat am dat concurs și l-am prins, m-am angajat”, spune Lucian.

Cu ajutorul lui, al profesorilor și al unor colege apropiate, Larisa recuperează, an de an, materia pierdută. I se predă suplimentar la matematică, inclusiv în weekend, profesoara de română lucrează cu ea eseurile bucată cu bucată, iar la biologie, materia aleasă pentru bacalaureat, învață susținută constant de familie.

„Nu pot vorbi despre ea fără să îmi dea lacrimile”

Directorul Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” a fost aproape de familia Larisei încă din primele zile de după accident. Pentru el, parcursul ei rămâne un reper.

„Sunt director de școală de mulți ani, dar recunosc că nu pot vorbi sau gândi despre parcursul Larisei fără să îmi dea lacrimile. Am fost alături de ea și de familia ei de la acel accident cumplit care i-a marcat viața, și am văzut-o trecând prin suferințe dincolo de imaginație. Atunci, comunitatea de la Colegiul Național Gheorghe Lazăr s-a mobilizat exemplar prin proiectul Să o aducem pe Larisa înapoi la școală și am reușit.

Colegii de clasă din XII F, profesorii, doamna dirigintă prof. Victoria Șerban și până la urmă toți din școală am avut pur și simplu grijă de ea, așa cum ai grijă de cineva drag din propria familie. Faptul că astăzi Larisa este absolventă de profil real, specializarea științe ale naturii bilingv engleză, și a promovat examenul de Bacalaureat este minunea noastră.

Larisa ne-a oferit tuturor, de la elevi la profesori, cea mai mare lecție de demnitate, caracter și reziliență din istoria recentă a școlii noastre. O admir profund pe ea și pe tatăl ei, care i-a fost umbră și sprijin zi de zi în acești ani. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce am învățat de la ea și sunt convins că va reuși tot ce și-a propus și pe mai departe”, spune directorul colegiului.

Un bacalaureat câștigat cu o profesoară alături

Cei patru ani de liceu se încheie cu o medie generală de 9,85 și cu premiul al treilea la absolvire, rezultatul muncii constante de zi cu zi, susținute de familie și de profesori.

Proba de bacalaureat este însă altceva. O singură zi de examen, în care emoția cântărește la fel de mult ca materia învățată.

La bacalaureat, Larisa primește timp suplimentar și sprijinul unei profesoare care scrie pentru ea, după ce fata îi dictează răspunsurile. Promovează examenul de bacalaureat la finalul unui parcurs pe care puțini l-ar fi prezis în urmă cu câțiva ani. În spate este povestea unei învingătoare.

Vorbește rar, cu pauze, dar zâmbește tot timpul. Chipul ei este doar luminp, mai ales când vorbește despre familie.

„Familia este cel mai importat aliat al meu. Mama a fost motorul, sprijinul permanent, iar tata mereu lângă mine. M-au ajutat mult să merg mai departe. Nu a fost ușor. Au fost momente în care am ajuns în pragul depresiei, dar noi facem multe glume în familie. Râdem și de cele mai grele momete”, spune fata. Tatăl o privește atent. Nu o grăbește și nu vorbește în locul ei decât atunci când vede că îi este greu să găsească un cuvânt.

Îi plăcea să citească și avea visuri

Lucian spune că înainte de accident, Larisa era o elevă exemplară, dintre cele care nu au nevoie să fie îndemnate să învețe.

„Noi, ca părinți, aproape că nu știam ce înseamnă să ai un copil la școală. Nu trebuia să-i spunem să învețe. Venea ea la noi și ne spunea, dacă o ascultăm cum și-a învățat lecția, atât ne cerea”, povestește tatăl ei.

La vârsta aceea visa la un viitor îndepărtat. Voia să devină avocat și să studieze la Oxford, pentru că fata este pasionată și de engleză. Planurile s-au schimbat radical după accident, dar unele lucruri au rămas neschimbate. Larisa încă citește, chiar dacă mai rar și mai greu decât înainte, cu aceeași răbdare cu care își spune și cuvintele.

A scris și poezii, unele adunate chiar de școală într-o carte cu textele ei publicate în revista liceului. A continuat să scrie și după accident, susținută de o profesoară de română, și s-a înscris la câteva concursuri de creație. Simte însă că, undeva pe drum, și-a pierdut inspirația de dinainte și că nu a mai reușit să depășească stilul mai copilăresc al primelor texte scrise după accident. Speră totuși că, într-o zi, va reuși să scrie din nou, poate chiar povestea propriei vieți.

Despre ce citește acum, Larisa spune simplu că, pe vremuri, cartea ei preferată era „Harry Potter”, dar „acuma s-a mai schimbat, e perioada cărților de dragoste”.

O nouă poveste, la asistență socială

Larisa vrea să continue studiile la Facultatea de Asistență Socială din Sibiu. „Are studenți cu dizabilități și tot sprijinul de care ar putea avea nevoie”, spune tatăl, convins că fiica lui, care a trecut prin toate acestea, ar putea la rândul ei să înțeleagă și să ajute alți oameni aflați în situații dificile.

Îi lipsesc, spune, prietenii de vârsta ei, pe care accidentul i-a îndepărtat pentru o vreme. Speră să-și facă noi prieteni la facultate și să găsească timp și pentru activitățile pentru tineri cu dizabilități din Sibiu, la care s-a înscris, dar la care nu a mai ajuns din lipsă de timp, în anii dedicați recuperării și învățatului.

Deocamdată, în această vară, Larisa merge din nou la recuperare, la o clinica fostului fotbalist Mihai Neșu din Oradea, unde a obținut, de-a lungul anilor, cele mai bune rezultate. Cu voință și determinare și-a depășit primul diagnostic, cel de tetrapareză spastică și a ajuns la cel de hemipareză pe partea dreaptă și sindrom ataxic.

După recuperare, speră familia, ar mai putea prinde și câteva zile de vacanță, prima după mult timp în care nu recuperarea sau bacalaureatul să fie pe primul loc.

I-au fost mereu aproape

Larisa mai are doi frați, gemenii Matteo și Patrick, care împlinesc nouă ani chiar în luna aceasta. Cei doi o privesc ca pe un exemplu de determinare și au promis deja, în joacă, ceva cu iz de adult, că, atunci când se vor căsători, le vor spune de la început viitoarelor soții că ei trebuie să aibă grijă de sora lor. Fata râde când tatăl povestește episodul.

De-a lungul anilor, numele multor oameni s-au împletit cu povestea Larisei. Tată și fiică vorbesc despre ei cu recunoștință.

Directorul Gabriel Negrea a organizat, în perioada gimnaziului, bazarul de la școală prin care s-au strâns banii pentru recuperarea ei. A luptat și chiar a insistat ca fata să rămână în colegiu, chiar dacă părinții au avut, la un moment dat, intenția de a o transfera.

Profesoarele Corina Ciobotă și Delia Șerb care au meditat-o suplimentar la română și, respectiv, la matematică, ca să recupereze materia pierdută în anii de învățământ la domiciliu, iar consiliera școlară Teodora Stoinel a sprijinit-o în gestionarea emoțiilor și în pregătirea pentru bacalaureat.

Daniela Lorinczi profesoara de română din liceu care a ajutat-o și cu publicarea cărții. Stela Negrea profesoara de matematică din liceu care a încurajat-o și i-a arătat mereu calea pentru a înețele lucrurile. „Trebuie doar să înveți și să fii atentă”, sunt cuvintele profesoarei atunci când Larisa voia să știe ce are de făcut pentru a deveni mai bună. Și nu în ultimul rând Victoria Șerban, diriginta care i-a fost practic ca o a doua mamă în anii de liceu.

Cele mai apropiate prietene din liceu, Miriam și Daria, sunt cele cu care Larisa își amintește cu drag pauzele de cafea de după ore și rarele ieșiri la film, singurele momente în care adolescența ei a arătat, măcar pentru puțin timp, ca a oricărui alt coleg de generație.

Îi va fi dor, foarte dor de acești ani. „Îmi va fi dor de tot ce înseamnă școala asta. Practic, jumătate din viața mea de până acum am petrecut-o aici”, spune Larisa.

Lasă în urmă multă atenție, după cum spunea și profesoara ei, multă muncă și, în ciuda tuturor pierderilor, o determinare care nu a cedat niciodată complet.

„Cel mai ușor, în situații foarte grele, este să renunți, să zici nu pot, uite cum sunt. Dar Larisa n-a renunțat niciodată”, încheie tatăl ei.