A murit fostul deținut politic Sergiu Rizescu, care a vorbit la Sibiu despre temnițele comuniste. Video cu relatarea emoționantă

Sergiu Rizescu, unul dintre ultimii seniori ai rezistenței anticomuniste din România, a murit joi, la 94 de ani. Fost deținut politic, condamnat la cinci ani de închisoare în 1952, Sergiu Rizescu a vorbit publicului sibian, în noiembrie 2023, despre anii detenției, oferind o mărturie emoționantă.

Anunțul decesului a fost făcut de reprezentanții Muzeului de Istorie care transmit condoleanțe familiei îndoliate.

Născut în iulie 1932, în județul Argeș, Sergiu Rizescu a fost arestat în decembrie 1952, pentru apartenența la o organizație anticomunistă, și condamnat la cinci ani de închisoare. Tatăl său, preot, fusese arestat cu doar câteva luni înainte. A trecut prin temnițele de la Pitești, Jilava, Dej și Cavnic.

Din anii detenției a rămas una dintre mărturiile care i-au definit cel mai bine caracterul. În 1954, Securitatea a încercat să îl transforme în informator, însă Sergiu Rizescu a refuzat. Peste decenii, avea să spună despre acea zi, „deși eram în celulă, mă simțeam liber”.

Și-a dedicat o mare parte din ultimele decenii de viață apărării memoriei victimelor comunismului, în cadrul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), pe care a condus-o din 2021 până în 2024.

„Țineam genunchii aproape de gură și suflam aer cald, iar cu mâinile îmi frecam gleznele”

În noiembrie 2023, Sergiu Rizescu a fost prezent la Sibiu, la vernisajul expoziției „Fenomenul Pitești. Adevărata față a comunismului în România”, realizată de Memorialul Închisoarea Pitești și Muzeul Național Brukenthal. Publicul sibian a fost impresionat atunci de mărturia sa emoționantă, dar plină de curaj și demnitate, despre anii detenției politice.

Puteți urmări mai jos relatarea emoționantă a acestuia, realizată la acel moment de turnulsfatului.ro

Redăm mai jos relatarea acestuia, spusă la Sibiu:

„Când aud de închisoarea Pitești unde am fost locatar un an de zile, în orașul meu, la câteva sute de metri de Colegiul Brătianu, unde am învățat, și la un km de casa bunicei mele, e greu să vorbesc. 19 ani. Arestat noaptea de Pleșiță, a făcut percheziție și vă dați seama de gradul lui de cultură că s-a repezit și a luat politica lui Aristotel, pledând că Aristotel e contemporan. Am fost la securitate, la securitate celulele erau de beton, fără căldură, țineam genunchii aproape de gură și suflam aer cald iar cu mâinile îmi frecam gleznele. Anchetele erau după ora 12 noaptea, îți puneau cătușele le mână, ochelari ca de sudură, dar în față era tablă, ajungeai în camera anchetatorului unde era căldură, muzică italiană, pistol și începea ancheta. Pe un ton amical la început, căuta să te facă să înțelegi că e bine să spui, că cu cât spui mai mult cu atât îți ușurezi situația. Urma și bătaia, să spui mai mult decât știai pentru că lor le punea stele în funcție de gravitatea faptelor. Hotărârea era dată de ofițerul de securitate, instanța era un simulacru. M-a dus la penitenciar după două luni de zile, am mai stat încă o lună, iar m-a luat la anchetă.

Se întâmpla să nu te ia în fiecare noapte, dar tu trăiai emoțiile și așteptai bătaia. Patru cinci nopți stăteai cu frica în sân. La penitenciar era foame, ceai, sau un ceai de mălai, la prânz o ciorbă de praz, de varză și 125 de grame de pâine. Seara o jumătate de gamelă de arpacaș, dădeam câteva sute de ture cu lingura ca să se umple să am senzația că mănânc mai mult. Era foame. Între mese îți înghițeai saliva, ți-era foame. Ajunsesei să fi piele și os. În celulă era un hârdău ca să-ți faci necesitățile fiziologice, baie o dată pe săptămână cu apă călduță. Dacă reușeai să vorbești cu cineva prin conductă te băga la neagra, ce însemna la neagra, fără pat 24 de ore, apă caldă și o bucățică de pâine. Modul de adresare era Mișcă banditule. De jos venea un miros de prăjeală, ceva bun, era dreptul comun. Și l-am întrebat pe caraliu, acesta era limbajul nostru, de ce le dă mâncare mai bună la deținuții de drept comun, la care mi-a spus băi banditule voi vreți să scoateți din rădăcini pomul socialismului pe când ăștia fură numai poamele.

De la Pitești am ajuns la Jilava. Nu știu unde ne-a debarcat și ne-a băgat pe un culoar și cu bâtele dădeau. Am avut norocul  că nu m-a atins. Auzeam noaptea lanțurile pe culoar îi  luai și îi executau pe Valea Piersicilor pe foștii deținuți. De la Pitești am ajuns Jilava Dej. La Dej eram numai tineri, s-a așezat cu mâncare pe noi ca să ne recondiționeze ca animalele înainte de tăiere. Deranjamente la stomac, diaree. Am ajuns la Cavnic la mina de plumb, a fost o bucurie foarte mare pentru mine pentru că am putut să văd zona, am putut să văd soarele, am putut să văd cerul, am putut să văd râul Cavnic, am putut să văd maramureșeni cum treceau…, Ne făceam semnul crucii în celulă cu limba în cerul gurii ca să nu ne vadă gardienii, erau niște bestii, nu aveau fibră de umanitate în ei , erau aleși pe sprânceană, erau oameni fără pic de cultură și fără omenie. Așa a fost generația noastră, generația tinerilor” – Sergiu Rizescu.