Decretul semnat de Nicolae Ceaușescu prin care sute de sibieni rămâneau fără case, ca să facă loc blocurilor, a fost prezentat luni, 16 noiembrie, în cadrul unei întâlniri cu locatarii din cartierul Valea Aurie.
La Filiala Valea Aurie a Bibliotecii Județene ASTRA, de pe strada Ludoș nr. 9, muzeograful Andreea Corca, de la Muzeul Național Brukenthal, și bibliotecarul-cercetător Ovidiu Calborean au arătat un episod despre cum a fost construit Sibiul comunist.

Au folosit documente de arhivă, fișe de expropriere, fotografii de epocă și presa vremii. Arhivele păstrează și acte ale sibienilor care au refuzat să-și lase casele demolate. La întâlnire au venit și aproximativ zece dintre locatarii cartierului, care și-au amintit cum se trăia aici în anii ’80.
Casele demolate pentru blocuri
Ovidiu Calborean, bibliotecar-cercetător și specialist în monumente istorice la Biblioteca Județeană ASTRA, le-a arătat celor prezenți decretul semnat de Nicolae Ceaușescu prin care sute de sibieni rămâneau fără case, în locul cărora urmau să fie construite blocurile noului cartier.
Participanții au putut vedea și alte documente istorice și fotografii de epocă cu clădirile din Valea Aurie demolate pentru a face loc blocurilor.
Un oraș care și-a pierdut sașii
Povestea Sibiului comunist începe cu o traumă demografică. După Al Doilea Război Mondial, populația germană, care fusese secole la rând coloana vertebrală a vieții meșteșugărești și culturale a orașului, a scăzut brusc.
„Sibiul a prezentat o serie de caracteristici particulare, iar cea mai relevantă, din punctul meu de vedere, constă în scăderea dramatică și bruscă a populației de origine germană”, explică Andreea Corca.
„Mii de sași din zona Sibiului fie au pierit pe fronturile de luptă sau în lagărele de prizonieri, fie au ales după 1945 să rămână în Europa de Vest, pentru că pur și simplu au simțit că nu mai au la ce să se întoarcă. Pentru ei nu mai exista neapărat un acasă.”
În ianuarie 1945, mii de etnici germani rămași în Sibiu și în satele din jur au fost deportați în Uniunea Sovietică, la „munca de reconstrucție a URSS”. Fabricile au rămas fără muncitori. Ca să-i înlocuiască, autoritățile au adus la oraș oameni de la sate din tot județul și grupuri de muncitori din alte regiuni ale țării. Noul Sibiu socialist avea o nouă clasă muncitoare, fără legătură cu vechile tradiții ale breslelor transilvănene.
„Palate” pentru muncitori, care locuiau în subsoluri
În anii ’50, urbanismul sibian a urmat modelul sovietic al realismului socialist. Pentru ideologii partidului, orașul trebuia să schimbe chiar felul în care gândeau oamenii.
„În viziunea regimului comunist, orașul a fost conceput ca un construct menit să garanteze egalitatea și o nouă etică lucrativă a clasei muncitoare. Prin intermediul unui imaginar geografic în care mediul construit devenea un depozitar al relațiilor sociale, spațiul urban era destinat să modeleze identitatea și comportamentul indivizilor. Tot ce se afla în jur trebuia inevitabil să influențeze modul în care locuitorii gândeau și se comportau”, explică Andreea Corca.
Pe hârtie, noile cartiere trebuiau să fie „palate destinate clasei muncitoare”, iar locuințele mergeau mai întâi la muncitorii stahanoviști, care depășeau planul, și la tehnicieni. În realitate resursele lipseau, iar repartizarea apartamentelor prin întreprinderi a dus la abuzuri. Mulți dintre muncitorii pentru care se construiau blocurile au ajuns să locuiască în condiții improvizate, chiar în subsolurile blocurilor abia terminate.

Spre deosebire de alte orașe din Transilvania, unde centrele istorice au fost parțial demolate pentru bulevarde socialiste, Sibiul și-a păstrat centrul medieval aproape intact până în 1989. Asta i-a obligat pe arhitecți să construiască blocurile doar la marginea orașului.
Cartierele mari și drumul zilnic spre fabrici
În anii ’60 și ’70, ca să primească tot mai mulți muncitori, orașul a trecut la marile ansambluri de blocuri: au apărut și au crescut rapid cartierele Hipodrom, Ștrand și Vasile Aaron. Ele au fost legate de cele două mari zone industriale, cea de Vest și cea de Est.
Pentru că fabricile erau la marginea orașului, muncitorii aveau de făcut zilnic drumuri lungi între blocurile neterminate și locul de muncă, cu un transport public tot mai aglomerat.
Valea Aurie: din zonă de agrement, cartier de blocuri
Valea Aurie a avut o poveste diferită. În anii ’70, cele 52 de hectare dintre digul de la Steaua și Cabana Valea Aurie erau rezervate sportului și odihnei, ca o prelungire a Parcului Sub Arini și a Pădurii Dumbrava. Terenurile mlăștinoase au fost amenajate prin muncă patriotică.
„Presa locală afirma la acea vreme că la șantierele de muncă patriotică ar fi participat în jur de 100.000 de elevi uteciști și muncitori din fabricile sibiene”, spune Andreea Corca.
„Rămâne însă o întrebare deschisă: în ce măsură cifrele avansate de ziarele vremii au reflectat realitatea din teren sau doar cifrele din rapoarte?”
Centrul zonei era Cabana Valea Aurie, administrată de Oficiul Județean de Turism. Modernizată în 1977 și extinsă ulterior, cabana ajunsese în 1985, la 18 camere și o terasă de 160 de locuri. Era cunoscută pentru bucătarii Gabriel Fodor și Nicolae Oprișor.

La începutul anilor ’80, nevoia de locuințe a schimbat destinația terenului. Noul cartier, delimitat de Calea Poplăcii, Cabana Valea Aurie, Calea Dumbrăvii și strada Teodor Mihali, a fost proiectat de arhitectul Constantin Voiciulescu și de inginerul Eugen Roșu.
„Spre deosebire de monotonia blocurilor standardizate și înalte din alte cartiere sibiene, proiectanții și-au propus să valorifice cadrul natural și specificul arhitectural local”, explică Andreea Corca.
Cartierul avea mai ales blocuri joase, de două, trei și patru etaje, spre pădure, și doar câteva blocuri-turn de opt etaje pe artera principală. Fațadele aveau acoperișuri de țiglă, elemente din lemn, cărămidă aparentă și atice decorative, după modelul arhitecturii transilvănene.
Erau prevăzute între 2.400 și 3.000 de apartamente; ultimele 179 au fost scoase la vânzare în 1985. Cartierul trebuia să aibă școală, grădiniță, creșă, dispensar și 8.800 de metri pătrați de spații comerciale la parterul blocurilor.
În 1986, de exemplu, Cooperativa Igiena a deschis la parterul Blocului 32 o unitate de 211 metri pătrați, cu 13 angajați, cu frizerie, coafură și sifonărie. Acum, în fața parterului acelui bloc este stația de autobuz.
Dulgheri făcuți zidari peste noapte
În anii ’80, regulile s-au înăsprit. Prin decretele de „îndesire”, noi blocuri au fost ridicate pe spațiile verzi rămase între cele existente. În același timp, șantierele se blocau. Încă din 1983, șantierul din Valea Aurie avea întârzieri mari din cauza lipsei de materiale și de meseriași.
„Pentru a depăși criza cadrelor calificate, maiștrii și coordonatorii șantierelor au fost obligați să recurgă la policalificarea personalului muncitoresc, transformând peste noapte dulgherii în zidari și invers”, spune Andreea Corca.
Căldura pentru cele aproape 3.000 de apartamente depindea de o conductă supraterană improvizată, legată la Zona Industrială de Est, terminată în grabă chiar înainte de iarna lui 1983.

Sibienii care au spus „nu” demolărilor
Cea mai spectaculoasă descoperire din arhive sunt fișele de imobil și procesele-verbale de expropriere din anii ’80, păstrate în fondurile Consiliului Popular Sibiu. Unii proprietari din Valea Aurie au acceptat despăgubiri mici sau mutarea la bloc. Alții au refuzat în scris să-și lase casele demolate.
„În arhive găsim fișe de imobil cu releveul și fotografiile caselor propuse pentru demolare, alături de declarații prin care proprietarii au refuzat pur și simplu exproprierea”, spune Andreea Corca.

„Autoritățile locale au fost obligate să întocmească procese-verbale speciale și o listă oficială pe care au trimis-o direct autorităților centrale de la București, conținând numele sibienilor care s-au opus deschis procesului de sistematizare.”
De la „îmbinarea frumosului cu utilul” la „cartierul uitat de lume”
În august 1988, ziarul „Tribuna Sibiului” prezenta Valea Aurie drept „o elocventă mărturie a îmbinării frumosului cu utilul” și lăuda arhitectura care valorifica tradiția locală.
După căderea cenzurii, presa a arătat cealaltă față. La începutul anului 1991, ziarele sibiene descriau Valea Aurie ca pe un „orășel neterminat” și un „cartier uitat de lume”.
Cartierul, plin de familii tinere cu copii, nu avea destule grădinițe. Drumul spre fabrici era o „goană nebună” după autobuze aglomerate. Spre cabană nu era iluminat public, peste tot erau noroi și gunoaie, prin acoperișurile stricate ploua în apartamentele de la etajul al patrulea, iar la etajele de sus caloriferele erau reci.

Cum se trăia în Valea Aurie, povestit de cei care s-au mutat aici
Mutarea. Cei care s-au mutat primii în blocuri spun că apartamentele erau într-o stare jalnică. Muncitorii amestecau cimentul într-una dintre camere, iar curentul era tras cu fire direct din stradă. Între blocuri nu erau drumuri, ci noroi, așa că oamenii mergeau pe scânduri. Canalizarea dintr-un bloc fusese făcută de elevi. Ca să primești un apartament, trebuia să ai buletin de Sibiu: orașul era „închis”, iar fără el nu primeai repartiție.
Frigul și ploaia. Ploua în apartamente până la etajul al treilea. Sufrageria era cea mai rece cameră, pentru că se afla la capătul coloanei de încălzire.
Cozile. Când se aducea carne la magazin, copiii strigau prin cartier, iar oamenii se înghesuiau în spatele magazinului. Pentru o sticlă de lapte se stătea la coadă de la 3 la 5 dimineața. Când venea o mașină la aprozar, te puneai la coadă orice ar fi adus, pentru că aveai nevoie de orice. Uneori, marfa era atât de proastă încât o aruncai. Autoritățile plănuiau o cantină în mijlocul cartierului, ca să compenseze lipsa mâncării. Unii vecini tăiau porcul chiar în fața blocului.
Drumul spre fabrică. Sâmbăta era zi de lucru. Părinții își trezeau copiii la 5 dimineața, ca să-i ducă la școală și să ajungă la 6 și jumătate la fabrică. Autobuzele erau pline sau nu veneau deloc. Ca să fie siguri că prind trenul, unii mergeau pe jos cu valiza din Valea Aurie până la gară, la 2 noaptea. Seara, la 11, sirena fabricii din Dumbrava se auzea până în cartier.
Vecinii. Duminica, locatarii ieșeau să facă curat în jurul blocului. Apoi mai stăteau la o bere și o poveste.
Azi. Cartierul s-a aglomerat, spun locatarii, dar „rămâne cel mai bun cartier din Sibiu”. Spre deosebire de Cartierul Arhitecților, unde blocurile sunt atât de apropiate încât „nu știi dacă e soare sau plouă, că nu vezi cerul”, în Valea Aurie încă se vede cerul. Și, după tot ce au trăit, concluzia unuia dintre ei: „Ce avem acum e lux”.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).
Acest articol a fost redactat cu ajutorul unui asistent de inteligență artificială, pe baza documentelor oficiale citate. Textul a fost verificat și asumat de redacția Turnul Sfatului.

Administrație
Alătură-te comunității
Toate comentariile sunt moderate de către redactorii TS, înainte de publicarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv/licențios sau informațiile false. Mulțumim.
exact! Din 100 de lei ai salariului brut, statul isi ia 42 de lei. Omul ramane cu 58. Apoi, cheltuind…
degeaba, cat timp trageti pentru altii, sunteti slugile lor ! Sunteti doar o sucursala a bucurestiului, traiti din firimiturile bucurestiului;…
ai dreptate si la noi in turnisor nu s-a mai pus decoratiuni de aproape 10 ani de cind aconduce primaria…
Ochiul stăpânului îngrașă calul! Investiție privată, 200.000 euro. Dacă era publică costa 1.000.000 euro.
Absolut ridicol. Nu se poate să cobori la fiecare intersecție.













Lasă un răspuns