O sibiancă diagnosticată cu Parkinson de mai bine de 10 ani și-a găsit liniștea în hand-made. Camelia Cristea: „Se poate trăi cu orice boală, trebuie doar să ai speranță”

Elena Camelia Cristea este un exemplu de curaj, perseverență și talent. A lucrat 25 de ani în administrație, iar în anul 2014 au apărut primele semne de Parkinson. A învățat să trăiască cu acest diagnostic, iar după ce și-a dat demisia din domeniul administrativ și-a dedicat majoritatea timpului hand-made-ului, multe dintre obiectele realizate de sibiancă fiind făcute prin tehnica transferului de imagine.

Camelia are 55 de ani și a lucrat în administrație publică aproape 25 de ani, din 1997 până în 2021. A început să aibă primele semne ale bolii Parkinson (n.r. o afecțiune cronică a creierului care afectează mișcarea) în anul 2014. Tot acest diagnostic a fost și cel care a contribuit la decizia de a renunța la locul de muncă pe care îl avea și de a se pensiona.

„Am plecat cu regrete și chiar mi-a trebuit foarte mult timp să trec peste. Eu mă simțeam alături de colegii mei de lucru ca într-o familie, au fost niște oameni minunați.

Este greu domeniul administrației și trebuie să fii un om puternic, să ai caracter, altfel nu reziști. Eu sunt un om obișnuit cu o poveste poate puțin mai neobișnuită. Sunt empatică, îmi plac oamenii. Îmi place să vorbesc cu ei, îmi place să-i am aproape. Îmi place să ajut. De câte ori am avut ocazia, am ajutat”, a povestit Camelia pentru turnulsfatului.ro.

Operația și binele făcut oamenilor din jur

În octombrie 2021 Camelia a ajuns la o clinică din Turcia, acolo unde i s-a făcut intervenția chirurgicală DBS (n.r. Deep Brain Stimulation) adică stimulare cerebrală profundă. Această intervenție nu vindecă boala și nu îi oprește evoluția, dar reușește să o încetinească.

„Am făcut această intervenție care, practic, încetinește boala. Boala evoluează în zece ani cât ar evolua normal într-un an. Deci foarte lent.

Împreună cu o fostă colegă de liceu facem acte de caritate și încercăm să ajutăm oamenii cât putem de mult. Am creat și Asociația Alături de Camelia suntem mai puternici decât Parkinson.

Fiind operată în Turcia, am ajutat oameni diagnosticați cu această boală să ajungă acolo, să fiu un intermediar astfel încât să le fie mai ușor”, a mai arătat aceasta.

„Aveam impresia că sunt singura în Sibiu care are boala aceasta”

Camelia spune că nu se ferește să-și împărtășească povestea mai ales că știe că poate să-i ajute și pe alții. Boala și schimbările prin care a trecut au făcut-o să vadă lumea cu alți ochi.

„Când am început eu să tremur și am fost diagnosticată cu Parkinson, aveam impresia că sunt singura în Sibiu care are boala aceasta. A început cu mâna stângă, după aceea am trecut la piciorul stâng, apoi la piciorul drept. Am avut și un timp în care oarecum s-a stopat. A fost o perioadă în care mi-a mers foarte bine.

Pot să spun că am întâlnit oameni buni, doctori și asistenți, atât în România, cât și în Turcia. Nu mă pot plânge de nimeni. Am avut susținere. Viața mi-a scos în față oameni buni, am reușit să fac lucruri pe care înainte nu le-aș fi visat să le fac, să alerg, să fac hand-made, să fac scuba diving”, a mai povestit sibianca.

Soțul ei – sprijinul numărul unu

În tot acest drum, sprijinul numărul unu al Cameliei este soțul ei. Fără el, totul ar fi fost greu și nu ar mai fi avut atât de mult sens.

„Probabil cei care au o problemă de sănătate apreciază mai mult ceea ce au. Eu am avut mare noroc cu soțul meu care m-a susținut necondiționat.

Să simți că nu-ți poți stăpâni corpul, să te vadă lumea și se uite la tine ca la un om bizar e greu de explicat. Nu puteam sta jos deoarece tremuram din tot corpul. Dacă mergeam și stăteam undeva să aștept o la o coadă, trebuia să mă plimb, nu puteam altfel. Vă spun sincer că dacă nu era soțul meu, nu mai eram aici, acum, fără el nu existam. Nu vreau să concep viața fără el și îi mulțumesc pentru tot”, a mărturisit Camelia.

Hand-made-ul –  oaza ei de liniște

Înainte să fie operată în Turcia, Camelia a simțit nevoia să-și ocupe timpul și să lucreze cu diverse tehnici. Așa a început să creeze tot felul de obiecte, despre care povestește cu atât de multă bucurie.

„Partea de hand-made a început înainte de operație. Totul a plecat de la câteva a aranjamente florale. Simțeam că trebuie să-mi ocup mintea cu ceva. Nu voiam să mă gândesc că tremur, nu voiam să mă gândesc că sufăr.

Era pădurea lângă mine, mă duceam, mai ales iarna, și luam ramuri de brad și cumpăram fel și fel de ornamente, le împodobeam, le aranjam”, a arătat aceasta.

După aceea, a trecut la căni cu modelaje din fimo, cărți antihizate handmade create special ca să pară vechi, uzate, cu aspect de epocă și o mulțime de obiecte realizate prin tehnica transferului de imagine, de la cutii de bijuterii, până la seturi pentru miri sau aniversări.  

„Majoritatea obiectelor pe care le-am făcut le-am dăruit celor din jurul meu. Hand-made-ul e oaza mea de liniște. Oricât aș fi de obosită sau oricât aș fi de stresată, găsesc timp să lucrez ceva. Mâinile lucrează, mintea se odihnește și se gândește la acel obiect care va ieși și la povestea lui. Totul se limpezește, totul se liniștește. Nu mai nu mai sunt eu în momentul acela. Pur și simplu mă transform, sunt în altă lume”, a mai spus ea.

„Se poate trăi cu orice boală, trebuie doar să ai speranță”

Camelia își încheie povestea cu optimism și mulțumire.

„Sunt foarte liniștită și chiar sunt mulțumită de viața mea, de ce am în jurul meu, de oamenii care sunt alături de mine. Cred că Dumnezeu mi-a dat această boală cu un scop. Probabil scopul meu este să împărtășesc toată experiența mea oamenilor și să-i ajut, să le fac un bine.

Se poate trăi cu orice boală, trebuie doar să ai speranță să nu zici gata, s-a terminat. Trebuie să ai un pic de optimism”, a concluzionat ea.

Obiecte realizate de Camelia/Foto Arhiva Personală