Copil de trupă la 7 ani, vânător timp de 50 de ani și apoi ocrotitor al naturii, Iosif Derzsi, cunoscut ca și „Bunicul copiilor”, a pus bazele Școlii Naturii în Natură, prin care au trecut zeci de mii de copii. La 91 de ani, „Bunicul” trăiește într-o casă din 1800, pe care a renovat-o cu mâinile lui, printre trofee, cărți și amintiri. Astăzi, spune el, copiii nu mai vin. El însă nu se lasă.
Pe Iosif Derzsi l-am găsit în centrul Sibiului. Clădirea de alături a găzduit ani de zile poliția orașului, iar imobilul în care locuiește a fost administrat cândva de Ministerul de Interne. Când deținuții nu mai încăpeau în arestul poliției, erau aduși aici. Curtea din spatele casei, cu un metru mai jos decât cea a vecinilor, a fost ridicată mai mult pentru ca deținuții să nu poată fugi.
Astăzi, printre verdeața pe care a plantat-o pentru producerea de oxigen, e intrarea în ceea ce el numește simplu raiul lui. Din cele șase apartamente ale clădirii, doar două mai sunt locuite, însă își aduce aminte cu melancolie că, atunci când a venit el în Sibiu, în 1962, abia găseai o cameră liberă în care să stai.
Născut pe 24 octombrie 1935 la Cluj, Bunicul le spune tuturor că are 92 de ani. Nu e o greșeală. Își adaugă intenționat un an în plus mereu, ca să știe lumea „și mai ales Doamne-Doamne de sus” că el vrea să meargă mai departe. În fiecare dimineață și în fiecare seară are aceeași rugăciune. „Până sunt de folos, lasă-mă printre păcătoșii tăi”.
O casă pe care a renovat-o singur
Pe placa de la intrare scrie că imobilul a fost clădit în 1800 și renovat între 2000 și 2004 de Iosif și Iuliana. Soția lui suferea de o boală care o împiedica să urce scările, așa că el a cumpărat spațiile de la demisol, corpul B, unde s-au mutat după o amplă renovare. Proiectul de amenajare l-a făcut un fost arhitect-șef al orașului, însă execuția a fost în întregime a lui.
„La 70 de ani am demonstrat copiilor și nepoților mei că sunt și un bun constructor”, a povestit vesel pentru turnulsfatului.ro.

Fiecare încăpere din casa „Bunicului” e un mic muzeu. Păstrează toate obiectele pe care le-a moștenit de la familie, dar și cele pe care le-a colecționat de-a lungul timpului, deoarece fac parte din povestea vieții lui. La loc de cinste stă o ladă de zestre de peste 250 de ani, primită cadou de la o familie de colecționari. Pe perete atârnă săbii, amintiri de la festivalul medieval din Sibiu pe care spune că l-a inițiat împreună cu Ștefan Brândes Lâțea. Păstrează obiecte și de la străbunicul său, de la bunicul care a fost subofițer și de la părinți. Printre ele se află și o pereche de picioroange, care au aparținut pentru prima dată bunicului său iar lui i-au revenit în 1940. Povestește că mergea cu ele în copilărie, prin satul bunicilor, când noroiul îi ajungea până la genunchi.

La subsol, în locul căruia el îi spune castelul său, e cea mai neobișnuită colecție din casă. Mă ia de mână și mă duce în fața unei colecții pline cu oase și cranii de animale carnivore, ierbivore și omnivore: lup, vulpe, urs, cerb, căprior, capră neagră. Le-a adunat o viață întreagă, pentru educație. „Copiii trebuie să știe cum arată”, spune el. Apoi mă pune să ghicesc de la ce animal e fiecare bucată. La o pereche de coarne spun „căprior”. Greșit. E un test greu, dar Bunicul te ajută cu răbdare să-l treci.
Împărăția animalelor și trofee premiate cu aur
La etaj e „împărăția animalelor”. Trofeele unei vieți de vânător stau expuse pe perete, unele dintre ele fiind premiate cu medalii de aur și bronz câștigate la expoziții, multe pentru coarne și anomalii. Cel mai reprezentativ exponat e blana unui urs care a mâncat trei vite la Gura Râului. Spune că a durat mult până a obținut autorizația de împușcare și încă două săptămâni de pândă. În spatele fiecărui trofeu stă ascunsă o poveste, nopți întregi de pândă sau frig îndurat pentru o captură. Spune că a fost greu să renunțe la vânătoare, dar că până la urmă a pus pușca jos și s-a dedicat ocrotirii animalelor. Și când era vânător, conducea expedițiile și avea grijă ca toată lumea să respecte regulile.

Tot lângă trofee stă rucsacul de supraviețuire, cu sac de dormit, prelată, topor și fierăstrău. De ani de zile îl folosește ca să le arate copiilor și elevilor ce trebuie să cuprindă un rucsac minimal.
„Nu știi niciodată unde te duce viața și de ce ai nevoie”, ne-a spus Bunicul Iosif.

Cea mai prețioasă colecție din casă nu sunt însă trofeele, ci florile Iulianei. Soția lui a murit în somn, pe neașteptate, după aproape 60 de ani de viață petrecuți împreună. Pierderea l-a zdruncinat profund. A plecat o vreme din oraș și a trecut greu peste primul an. A avut însă sprijin oferit de copii și nepoți.
Astăzi îngrijește florile pe care ea le-a iubit și păstrează obiectele de care ea a avut grijă. „Amintirea aceasta nu poți să o lași uitării”. Casa o împarte acum cu o cățelușă care doarme lângă el și care, glumește el, nu lasă nicio persoană să se apropie.

Copil de trupă la 7 ani și învățătorul care i-a marcat viața
Bunicul vine din satul Șoimușul Mare, de pe lângă Sighișoara. După Dictatul de la Viena din 1940, zona a intrat sub administrație maghiară, iar la șapte ani Iosif era deja copil de trupă, crescut printre soldați. Schijele din acea perioadă le are și azi în corp, pentru că nu au putut fi scoase niciodată.
Cel care avea să îi schimbe viața a fost învățătorul Edi. Iosif Derzsi povestește cum, după retragerea armatei maghiare, înainte de instalarea noilor autorități, Edi a stat aproape un an cu elevii de clasa a IV-a fără niciun salariu, doar cu o masă de prânz primită de la părinți.
Învățătorul îi scotea în natură zi și noapte, iarna și primăvara, și îi învăța tot ce se putea despre floră, faună, specii de copaci și orientare. Îi urca pe observatoarele de pe cele mai înalte puncte și îi punea să deseneze în caiet ce vedeau spre est, vest, nord și sud. Apoi scotea hârtia adevărată și le arăta cum se fac hărțile. „De atunci mi-a intrat foarte bine în cap că lucrurile trebuie văzute în ansamblu, nu pe bucățele.”
Iosif s-a mutat la Sibiu în 1962, ca militar, iar orașul i-a devenit casă. Nu a fost un drum ușor. Din cauza locului de muncă, la începutul anilor ’80, sănătatea i-a fost afectată atât de mult încât medicii îi mai dădeau doar un an, un an și jumătate de trăit. Așa a ieșit la pensie pe caz de boală și a luat-o de la capăt.
Viața i se împarte în două părți, de la copil de trupă la Școala Naturii în Natură
„Până în ’90 am făcut tot ce am putut, în așa fel încât, când mă uit în oglindă, să nu-mi fie rușine de mine. După ’90 am făcut tot ce am vrut eu și m-am băgat unde știam că e nevoie cel mai mult. M-am băgat în educație și nu îmi pare rău”, a povestit acesta pentru turnulsfatului.ro.
Începutul Școlii Naturii în Natură a venit după pensionare. Bolnav și sătul de lume, cum spune că era, a căutat în jurul Sibiului un loc unde să se retragă. L-a găsit pe un deal unde se arunca gunoiul orașului, spre Poplaca. A știut din prima că acolo e locul unde vrea să se retragă, crezând că așa se poate rupe total de lume. Dar, în acel loc avea să pună bazele pentru prima dată Școlii Naturii în Natură.
A mers la primărie să vadă dacă poate lua terenul în folosință și s-a apucat de treabă. A adus pământ fertil de pe un șantier, gunoi de grajd de la Șura Mică, pe care l-a cărat cu Trabantul și nisip din zona Cibinului. Pe o palmă de pământ bun, a început să planteze o grădină. Nici apă nu avea, o aducea de la un vecin în butoaie și uda dimineața și seara. Și-a construit acolo și o colibă mică, cu pat rabatabil „ca la pușcărie”, pe care ziua îl ridica și noaptea îl lăsa jos. Acolo veneau la fiecare sfârșit de săptămână familia sa, soția și cele două fete.

După trei ani în care s-a îngrijit de grădină, a ajuns la o tonă de căpșuni recoltate, pe care le ducea tot cu Trabantul clienților, câte 5 sau 10 kilograme. Copiii din zonă, cei care erau mai rebeli, veneau noaptea și îi furau căpșuni. Bunicul Derzsi i-a fotografiat, apoi s-a dus la părinții lor cu propunerea ca ei să îl ajute în gospodărie și nimeni nu va afla de isprava copiilor.
Acești copii au devenit primii elevi ai lui și ai Școlii Naturii în Natură. Au învățat să grădinărească și să taie vița de vie, iar ani mai târziu l-au chemat la nunțile lor.
„Doamne, ce frumos a fost! I-am făcut copii sănătoși și harnici”, își amintește Iosif Derzsi emoționat.
Epoca de aur a Școlii Naturii în Natură
Din acea grădină s-a născut Școala Naturii în Natură. „Epoca ei de aur” a fost în Valea Moașei, la Sebeșu de Sus, pe care o consideră cea mai frumoasă zonă din Sibiu. Acolo a locuit împreună cu soția timp de 10 ani și spune că veneau copii din toată țara la Școala Naturii în Natură. Mai mult de atât, veneau grupuri din Ungaria, dar și familii de peste ocean. Una dintre ele, din Canada, a citit despre școală pe internet, a închiriat un apartament în zonă și și-a adus zilnic cei doi copii la program.
La taberele de supraviețuire pe care le organiza la Școala Naturii în Natură avea ajutor de la voluntari: învățători, profesori și specialiști în diverse domenii. Bunicul Iosif și-a exprimat și dezamăgirea față de schimbarea disponibilității oamenilor pentru voluntariat. „Acum nu mai vine nimeni fără bani”, spune el dezamăgit. De-a lungul timpului, a încercat să readucă la viață orientarea, „sportul pădurilor, dar o necesitate de când lumea”. N-a mers, așa că a păstrat-o doar în taberele lui, unde făcea cursuri de busolă și hărți. Cu toate astea, spune despre această practică că astăzi se află în agonie, ca multe alte sporturi, de altfel.
Zeci de mii de nepoți și adevărata bogăție
Cel mai mare record al său, spune el, e faptul că e bunicul cu cei mai mulți nepoți adoptivi. Câteva zeci de mii de copii i-au trecut pragul de-a lungul anilor, iar astăzi sunt răspândiți în toată lumea, din Noua Zeelandă până în Canada. Jurnalele de impresii ale școlii au ajuns la al treilea volum, scrise de oameni din toate zonele și de toate vârstele. De ziua lui primește în fiecare an cel puțin 80-90 de mesaje, iar asta, pentru el, e adevărata bogăție.
„Asta e averea mea. O avere care nu se poate cumpăra”.
Întrebat care e secretul longevității, răspunde de fiecare dată la fel, pe jumătate în glumă: „Iubesc natura foarte mult. Iubesc foarte mult copiii, dar și pe mamele lor.”

Însă, cea mai mare grijă a lui este viitorul Școlii și al generației actuale. Până acum cinci ani, spune el, Școala Naturii în Natură încă erau copii dornici să participe. Apoi, schimbarea generațiilor a început să își facă simțită prezența. „S-a băgat internetul în mintea copiilor. Sunt rupți de realitate complet. Nu simt pericolul nicăieri. Calcă pe șerpi veninoși și n-au treabă”, iar asta, avertizează el, îi face vulnerabili la orice pericol. Aceleași lucruri i le confirmă și familia lui. Fiica cea mică a fost 16 ani învățătoare la Școala Nr. 20, cea mare s-a pensionat anul acesta de la grădiniță, iar nepoata lui, de 40 de ani, e tot educatoare. „Ele povestesc în ce stadiu au ajuns copiii de astăzi, ce gânduri au, ce răspunsuri dau. Sau, putem spune, cum involuează”.
Pe el nu îl descurajează asta. Pe 11 septembrie, anul acesta, la Biblioteca Astra, a fost lansat al patrulea volum din „Istoria Păltinișului”, scris de prietenul său, Mircea Drăgoteanu. Când l-a cunoscut, și-a dat seama că e omul potrivit să îi cedeze toate documentele și fotografiile adunate o viață, iar contribuția lui se regăsește în volumele trei și patru.
Propriile memorii, „Vremuri, locuri și destine”, au așteptat 40 de ani până să vadă lumina tiparului. Singurul exemplar pe care îl mai are acasă nu-l dă nimănui, fiind de o valoare inestimabilă pentru el.
Bunicul continuă să lucreze
Pe la prânz, Bunicul începe să se uite la ceas. La 12:30 trebuie să ajungă la cantina sașilor, de unde își ia în fiecare zi mâncarea, pe care o încălzește apoi acasă. La 91 de ani, trăiește singur, dar nu e un om singur. Copiii vin tot mai rar, însă el tot îi așteaptă.
În zilele libere și în vacanțele școlare, el oferă gratuit, în Pădurea Dumbrava a Sibiului, lecții practice de supraviețuire și adaptare în natură pentru copiii cu vârste între 5 și 12 ani.
Mai multe informații pot fi cerute direct de la Bunicul Iosif, la numărul de telefon 0749052731.
Și, cum spune sloganul Școlii Naturii în Natură, mobilizator și mereu actual: „Atenția mărită! Fiți gata pentru orice, oricând și oriunde, învață și dă mai departe!”
Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Reporter
Alătură-te comunității
2 răspunsuri
-
cu tot respectul pentru dl. in etate, oare cum poate cineva sa fie si ocrotitor al naturii si vanator? In spatele fiecarui trofeu de pe perete ala, vietuia un exemplar magnific de capra neagra, urs, mistret, acvila sau uliu – transformat de glontul si ego-ul vanatorului intr-un maldar de carne sangeranda amorfa, si apoi batut in cui ca palmares.
Toate comentariile sunt moderate de către redactorii TS, înainte de publicarea pe site, pentru a elimina limbajul agresiv/licențios sau informațiile false. Mulțumim.
Multumim frumos tuturor autoritatilor pentru ca ne fac viata mai buna si mai usoara cu fiecare ocazie pe care o…
In mod normal asa se face, dar cu consolidare si apoi demolare si contructie de la zero iau de 2…
Boss, tu stii cat costa sa cumperi cofrajele alea? Atatia bani, atata peste!
Dacă se lucrează pe aceeași structură va ieși tot ceva înghesuit. Cel mai probabil va fi ceva la limita cerințelor…
Ungur,ZimteaMacrea,Orlatean.Sunt nascut in Cisnadie dar numele acestea nu-mi spun nimic.De pe ce meleaguri sudiste au aparut?













Lasă un răspuns