Miscare browniana in partidele politice

Se observă cu ochiul liber frenezia internă ce a cuprins în ultima vreme partidele politice. Se spune că după rundele electorale de importanţă, ele, partidele, obişnuiesc să-şi facă „inventarul” electoral, pentru a-şi stabili poziţia în care se află, pentru a-şi contura proiecţia de viitor. Acest demers care se înscrie deci într-o cutumă, s-a transformat de această dată într-un fel de „tsunami” politic, datorită rezultatului alegerilor prezidenţiale.
Remarcam într-un comentariu anterior momentul de cotitură pe care acele alegeri l-au reprezentat nu atât cu referire la politicieni şi clasa politică ci cu privire la electorat. Se cunoaşte prea bine presiunea psihologică la care a fost supus electoratul şi opinia publică de către marea majoritate a mijloacelor de informare şi influenţare timp de circa doi ani şi jumătate, pentru a-l distanţa de Băsescu. A fost o bătălie vădit inegală între un adevărat detaşament politic contra unui om. Se spune că bătălia cu pricina ar fi fost sigur câştigată de alianţa antibăsesciană dacă nu s-ar fi împiedicat de slăbiciunea gafică a lui Geoană. S-ar putea ca în parte această aserţiune să cuprindă un sâmbure de adevăr numai că, esenţial, este pentru prima dată când hotărîtor a fost electoratul maturizat politic. S-a văzut acest lucru cu deosebire la electoratul din Ardeal, sau cel dinafara hotarelor. Un proces dătător de speranţă după bâjbâieli de douăzeci de ani. Partidele şi politicienii au realizat că nu mai merge cu „vrăjeala” demagogică, ceea ce explică reacţia panicardă în scopul de a se realinia la stadiul mai evoluat de gândire şi reacţie civico-politică a electoratului. Nu se poate neglija însă nici interesul puterii, ceea ce le determină şi mai mult frământările din care să iasă la liman.

Cum era într-un fel firesc, dătător de ton în acest proces este PSD. El este şi marele perdant. Ce învăţăminte va trage din acest eşec ? De multă vreme aşa zisul „grup” de la Cluj încearcă să-l domesticească spre linia unei social-democraţii reale, autentice, astfel cum această ideologie este practicată în democraţiile avansate. Fără rezultate palpabile însă deoarece, exceptând câteva minţi dezgheţate, grosul partidului este şi rămâne tributar mai degrabă social-comunismului iar nu social-democraţiei. Masa de bază a partidului provine şi este tributară formaţiunii neo-comuniste de la vârf şi până-n talpă. Se pare că Cristian Diaconescu, un exponent al reorientării, cu credibilă influenţă în opinia publică, este deplin conştient de această insurmontabilă piedică, ceea ce ar explica şi ezitarea în a-şi anunţa candidatura la şefia partidului. O face însă cu aplomb Adrian Năstase pe care nu-l deranjează deloc faptul că de la poziţia de fost şef al partidului, de fost prim ministru, s-a bălăcit în noroiul promiscuu al corupţiei, al fărădelegii, campion al privatizărilor prădalnice, atrăgând după el şi marea masă a partidului. Va fi crezând că electoratul o fi dat uitării acel teribil episod din istoria destul de recentă a domniei PSD? Se spune că grupul Iliescu-Năstase-Hrebenciuc ar reprezenta tendinţa restauraţiei. Greşit. El reprezintă nu restauraţia, ci continuitatea, căci PSD nu are de unde se întoarce. Abia dacă anturajul lui Diaconescu şi Mitrea precum şi grupul de la Cluj ar reuşi să fisureze blocul iliescian, atunci poate s-ar întrezări posibilitatea descătuşării din strânsoarea viziunii retardate a unui partid încremenit în gândirea şi mentalitatea neo-comunistă. E limpede: Geoană, păpuşar aruncat în scenă de bătălia din culise, şi-a încheiat lamentabil rolul. Urmează să vedem cine-i va lua locul. Va fi o personalitate care să conducă partidul sau tot una condusă de partid? Şi încotro?

Nici PDL nu este scutit de probleme. Pe neaşteptate un grup de intelectuali, mai tineri ca vârstă dar şi ca membri de partid, trag semnalul de alarmă asupra tendinţei de oligarhizare, de aservire a partidului unui grup influent atât prin poziţia în partid cât şi prin poziţia economică pe linia, dacă nu retrogradă ca în cazul PSD, dar spre sfera prezervării unor interese de castă. Există şi în acest partid oameni proveniţi din vechile structuri, desprinşi din fostul FSN şi care în timp s-au ajuns, însă, de data aceasta, situaţia este nuanţată. De o parte, unii dintre ei au dovedit aderenţă la schimbare, la reformă, imprimând partidului o orientare spre centru-dreapta spectrului politic. De altă parte, din rândul lor s-au recrutat oamenii care preponderent, au netezit terenul aderării noastre la UE şi care iată, de bine de rău, ţin piept crizei. Dacă orientarea pro europeană spre grupul PPE din care deja fac parte, în matricea gândirii creştin-democrate pe care şi-o asumă este reală – lucru ce-l vom vedea mai bine pe măsura trecerii timpului – PDL va avea şansa să se consolideze ca un pol de centru dreapta al politicii româneşti, receptiv la modernizarea şi deplina democratizare reclamată de grupul de intelectuali şi cel creştin-democrat cristalizat în interiorul partidului. Cu o condiţie : să nu depindă de Băsescu. Viitoarea rundă parlamentară va arăta dacă este o veritabilă forţă politică bine închegată, deplin viabilă, capabilă să meargă pe propriile picioare.
Cel de al treilea partid ca importanţă la ora actuală, PNL, este de-adreptul derutat. Nu mai ştie ce vrea. El are o situaţie quasi asemănătoare cu cea a PSD. Cu deosebirea că pe când acesta din urmă este ţinut în frâu de o camarilă, PNL este ţinut în frâu de un om : Patriciu. Cu excepţia poate a celui mai bun fost prieten şi colaborator, l-am numit pe Tăriceanu, restul greilor din conducere, în frunte cu Antonescu, sunt manevraţi din culise, pe temei de interese, de Patriciu. Ce vrea el, ce urmăreşte el, aia vrea, aia urmăreşte şi partidul. Fiind absolut siguri că vor prelua, împreună cu PSD, preşedinţia şi guvernul, au mers până în pânzele albe pe această carte. Nu s-au dezmeticit nici după prezidenţiale. Poziţia de outsider al opoziţiei îi umileşte pe ei, liberalii, a căror deviz de credinţă este puterea şi numai puterea. Refuzul unei politici mai maleabile care le-ar fi putut aduce participarea la guvernare se traduce acum într-o tendinţă centrifugală cu deosebire în teritoriu. Nu se întrevede la orizont detaşarea de Patriciu şi consolidarea demersului lor politic pe interesele partidului. S-ar putea ca viitorul să nu le mai surâdă ca forţă politică de dreapta demnă de luat în seamă în România.

În fine, nici UDMR, ca ultimă forţă politică parlamentară la ora actuală, nu este scutit de probleme. Doar că aici se pare, lupta internă este mimată cu scopul de a trage cât mai multe foloase din şantaj. Din şantajul la guvernare fireşte. Căci cum se poate constata - ce era de altfel de aşteptat - când este vorba de prezervarea intereselor lor ca minoritate, sunt de o exemplară solidaritate. Aici este o problemă a societăţii, a electoratului român : când va realiza că este nevoie de o distribuire a puterii politice în aşa fel ca maghiarii să nu mai poată şantaja politica românească ?

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi