Nicolae Grigore, interviu: „Sa vina cat mai multi la stadion, sa indeplinim impreuna acest obiectiv”

Amicii îl știu de „Gore”, suporterilor li se luminează chipul când intră pe teren „căpitanul”, iar pentru familie el este „tati”. Nicolae Grigore, fotbalist, tată și soț, prieten, om.

Reporter: Ce te-a făcut să te întorci la Sibiu, echipa era în liga a IV-a, puteai să te duci undeva mai bine, nu?
Nicolae Grigore: După ce m-am întors din Rusia, având atâtea zboruri în fiecare zi, în fiecare săptămână zburam cam 24 de ore, eram în avion, eram tot plecat de acasă, fără familie, fără fete, fără prietenii de aici, îmi era destul de greu să mai plec de acasă. Printr-un prieten veci de-al meu, cu care am jucat împreună la Mârșa, Lucian Tarcea, care juca în vremea aceea la Voința, l-am cunoscut pe domnul Hămbășan, care mi-a făcut o ofertă destul de interesantă, un proiect pe un termen mai lung și nevrând să mai plec de acasă, am rămas la Voința Sibiu.   

Rep.: Cum ți se pare publicul sibian?
N.G.: E extraordinar. E adevărat, noi n-am fost obișnuiți cu un public așa de numeros, începând din liga a patra și până la promovare. La baraj a fost ceva extraordinar, cu Steaua la fel, dar, sincer, am rămas surpins și mă miră faptul că au început să vină tot mai puțini, deși rezultatele noastre sunt în contradictoriu cu ceea ce trebuia să se întâmple, având rezultate bune pentru o nou-promovată, eu zic că trebuiau să vină la fel de mulți. Poate este problemă și d eprețul biletelor, am auzit că într-adevăr este un pic cam piperat, dar având în vedere că noi jucăm o dată la două săptămâni acasă, eu zic că nu ar trebui să fie probleme, să nu se poată veni la stadion din cauza asta. Nu vreau să par deplasat, dar altfel simți un joc cu mulți sau foarte mulți suporteri în tribună. Dacă ne aducem aminte de meciul de la baraj, practic au fost momente în joc când au întors soarta meciului. Cu Steaua la fel, cu Tg. Mureș, am revenit în 10 oameni, contează foarte mult al 12-lea jucător, de aceea țin să transmit un mesaj:  să vină cât mai mulți, într-un număr cât mai mare la stadion, să îndeplinim împreună acest obiectiv.  

Rep.: Cât timp sau câți ani vrei să mai joci?
N.G.: Deocamdată mai am contract doi ani cu Voința, eu sper să-mi duc la bun sfârșit contractul, sper să joc, în primul rând, sper să fiu sănătos și sper să ne îndeplinim obiectivele pe care le avem. Pentru mine este o provocare să mă întorc în Liga I, sunt și căpitanul echipei, cu mulți jucători tineri, cu mulți jucători care n-au evoluat în Liga I, sper să joc cât mai mult, deocamdată mai am doi ani de contract, apoi vom vedea.

Rep.: Căpitănia e sarcină grea. Cum te impui în vestiar?
N.G.: Depinde cum vrei să privești căpitănia. Poți să o vezi ca pe o corvoadă sau ca pe un lucru extraordinar, pentru că atât timp cât ai o banderolă pe mână, nu ești cu nimic peste ceilalți, mă refer la a fi certăreț, a fi măgar. A fi căpitan e o responsabilitate, trebuie să fii un model și un exemplu pentru ceilalți. Eu încerc să fiu la același nivel cu ceilalți, nu mă văd cu un cap peste ei. Nu sunt un tip certăreț, nu-mi place să critic, mi-a plăcut să mă impun, ca și căpitan de echipă, prin jocul meu mai bun, atunci devii un om respectat printre ceilalți și, pentru că am o anumită vârstă, nu-i face pe ceilalți mai respectuoși, dar îi face mai responsabili față de mine, față de echipă.  Atunci, lucrurile se unesc și vin de la sine.

Rep.: La câte ocazii aveți pe meci, probabil că ar trebui să marcați mai mult, se cam pierd puncte și e păcat. În ideea asta, crezi că e ghnion pur sau încă nu v-ați obișnuit cu Liga I?
N.G.: Nu cred că e ghinion, atât timp cât avem și ne creăm ocazii, înseamnă că jucăm ceva și sunt convins că vor apărea și rezultate. Poate că este un nou început pentru fiecare, sunt lucruri noi, poate ne-ar trebui puțin mai multă încredere și problema s-ar rezolva ușor. Important e că ne creăm ocazii, avem momente bune, am avut și „ghinioanele” respective – cu Panduri, portarul lor, Mingote, a făcut minuni. La Sportul Studențesc am avut atâtea momente… poate o lipsă de concentrare, poate sunt emoțiile începutului acesta de campionat, poate și o lipsă d eexperiență, dar după numărul ocaziilor, înseamnă că noi jucăm ceva. Sunt convins că vor apărea și golurile și implicit vom aduna mult mai multe puncte.

Rep.: Spune-mi ceva din vestiar, ce nimeni nu mai știe. Aveți jocuri, aveți porecle?
N.G.: A vorbi despre vestiar e ca și cum vorbești de o biserică. Este locul nostru sacru, lucrurile rămân acolo. Am ajuns la un stadiu cu această echipă, încât ne spălăm rufele în familie. Atât timp cât ni le rezolvăm acolo, celelalte lucruri se rezolvă de la sine. Când mă gândesc la vestiar, mă gândesc la colectiv, și atât timp cât vestiarul nu vestiarul nu este un tot unitar, vor apărea probleme. Nu este cazul Voinței. Deocamdată, și sunt sută la sută convins că și mulți ani de acum încolo, nu sunt probleme cu vestiarul acesta al Sibiului cu antrenorul Alex Pelici, care într-adevăr a reușit ceva extraordinar cu vestiarul, cu colectivul de jucători.  

Rep.: Spune-mi părerea ta sinceră: Voința își atinge obiectivul(n.r. rămânerea în Liga I)? Și dacă nu, crezi că puteți să o luați de la capăt în liga a doua?
N.G.: După cum s-a văzutîn primele meciuri de campionat, eu zic că nu există o echipă care să fie favorită la titlu și nici una „favorită” la retrogradare. Sunt rezultate imprevizibile, Voința are din șase meciuri o singură înfrângere, e o nou-promovată, am revenit și în zece oameni, am jucat de la egal la egal cu Steaua, eu zic că lucrurile astea nu fac decât să ne dea speranțe că vom termina un sezon în Liga I. Pe ce loc, asta rămâne de văzut.

Rep.: Voința e echipă de repriza secundă? Din ce am văzut, atunci intrați serios peste adversari.
N.G.: Voința e o echipă de tot meciul, avem un stil de joc propriu, suntem o echipă care își propune să nu primească gol, suntem o echipă care nu are jucători cu o valoare individuală extraordinară, suntem o echipă! Sunt momente în joc când simți că practic dominăm adversarul fizic, asta denotă faptul că într-adevăr avem o condiție fizică destul de bună. Nu consider că suntem echipă de prima sau de a doua repriză.

Rep.: Cum reușești să împaci viața de fotbalist cu cea de tată, respectiv de soț?
N.G.: Simplu. Acasă mă simt în largul meu, pentru mine e o relaxare să mă întorc acasă după o zi de antrenament. Ne-am așezat la casa noastră, ne ocupăm de educația copiilor. Fiind familia ta, ești implicat sută la sută în acest lucru, nu implică un efort prea mare.

Rep.: Ce-ai zice dacă peste ani ți-ar veni fetele acasă cu fotbaliști?
N.G.: Le-aș susține. Sunt copilele mele, le-aș susține chiar dacă ar veni cu fotbaliști, directori sau oameni simpli. Tot timpul vor avea suportul meu, cu atât mai mult, deoarece eu jucând fotbal, poate aș avea multe în comun cu ei.   

Rep.: Voința e singura echipă din România cu trei promovări consecutive, din ligile inferioare și până în Liga I, iar tu ai fost implicat în acest lucru. Cum e să faci parte din acest proiect?
N.G.: Este ceva extraordinar. Dacă stai să te gândești că acum trei ani jucam undeva pe terenurile din județ, care nu sunt tocmai bune, dar nu este problema mea, așa este în Liga a IV-a. Acum suntem în Liga I, e ceva senzațional. Practic e, cel puțin pentru mine, care poți să spui că mă apropi de un final de carieră, ceva nemaîntâlnit, un lucru la care nici n-am visat. Potențial este, sunt fericit că fac parte din proiectul acesta și sper să o ducem cât mai mult în Liga I.  

Rep.: Cum a început pasiunea ta pentru fotbal? Sau e doar o meserie și atât? Ce ai sacrificat pentru fotbal?
N.G.: Eu sunt de loc din Mârșa. Prin anii 80, când m-am dus la fotbal, Mârșa, o colonie cu industie bună și cu foarte foarte mult sport, era unul din centrele de forță din țară, cu handbal, volei, box, haltere, judo, fotbal, vrând-nevrând mi-a intrat microbul acesta în sânge. Toată ziua băteam mingea, nefiind calculatoare, nefiind nimic pe vremea aceea, m-am dus la fotbal și, ca dovadă, din generația mea mulți am reușit să jucăm la un nivel destul de bun. Vorbesc de Tarcea, Martin Tudor, Stoica Cosmin, Zota, eu, deci practic generațiile noastre, care am jucat împreună mulți ani. E adevărat că pentru a ajunge să joci fotbal la un nivel foarte mare trebuie să fii în primul rând pasionat de sportul acesta, trebuie să-ți placă. Atât timp cât ai o pasiune și într-adevăr îți dorești lucrul acesta – pentru că poți să fii pasionat de ceva, dar dacă n-ai dorință și de a vrea mai mult – cred că trebuie să faci o simbioză între lucrurile acestea pentru a face fotbal sau sport de performanță. E adevărat că sacrifici multe lucruri, ești tot plecat, ești în cantonamente, cum am fost eu, am fost plecat, s-a neglijat familia – vorbim la modul frumos referitor la neglijarea familiei, dar n-ai fost acasă, ai fost plecat, e adevărat, ai multe gânduri.   

Rep.: Meciul cu Mediașul a fost special pentru tine, pentru că ai jucat și acolo?
N.G.: Da, a fost special pentru mine, la Mediaș a fost practic rampa mea de lansare pentru  fotbalul mare. Eu de acolo am plecat în Rusia. Nea Jan Gavrilă a fost unul dintre artizanii acestui lucru. A fost un meci special pentru că m-am întors pe terenul de unde am plecat acum 11 ani. Era normal să-mi doresc să facem un rezultat bun, dar n-a fost să fie. Mediașul e o echipă bună, am pierdut 3-0, au bătut și pe Steaua cu 3-0, până la urmă demonstrează că Mediașul e o echipă puternică în campionatul României. Orgolii cu Mediașul n-am, pentru că eu d eacolo am plecat, acolo am mâncat o pâine,  „o pâine destul de bună” la Mediaș. Un club și niște oameni extraordinari, care într-adevăr merită să aibă o așa echipă și un stadion fumos pentru Liga I. Îi felicit și le urez multă baftă.

Rep.: Ce face „Gore” în timpul liber, când nu poartă tricoul Voinței?
N.G.: Încerc să petrec cât mai mult timp cu familia, încerc să stau cât mai mult timp acasă. Îmi pace să merg cu bicicleta cu fetele mele. Tot timpul meu liber îl dedic familiei.

 

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi