Amenintari „revolutionare”

În sfârşit, după mai bine de douăzeci de ani, guvernul Boc a luat una dintre cele mai justificate, cele mai morale măsuri, aceea de a mărgini recompensele revoluţionare la urmaşii celor căzuţi în Revoluţie şi respectiv la cei răniţi, punând capăt astfel unui adevărat „dezmăţ revoluţionar”. Fenomen care şi-a proiectat umbra hidoasă, blasfemiatoare, asupra ideii generoase în sine, cu urmări devastatoare de imagine atât înlăuntru cât şi înafară. Înadevăr, nimic mai degradant pentru o ţară, pentru un popor, decât să negociezi ca la tarabă lupta şi devoţiunea patriotică pe peşcheş. Astfel mândria, onoarea de fi luptat pentru ţară, pentru valorile ei fundamentale aşa cum au făcut-o iluştri noştri înaintaşi, s-au transformat în bani, în nenumărate stipendii care au îngroşat pe nemeritate „armata” pretendenţilor-profitori. Unul dintre cele mai degradante fenomene postdecembriste.

S-au remarcat şi excepţii onorante. Din ce şi cât cunosc, nu cred că cineva poate invoca cu mai multă îndreptăţire calitatea de revoluţionar decât Ion Caramitru. Cu toate acestea, nu numai că domnia sa nu şi-a arogat o astfel de calitate, nu numai că n-a pretins recompense, ci în mod repetat, din calitatea de ministru, a cerut la timpul său (1997) limitarea lor exclusiv la urmaşii celor decedaţi precum şi la cei răniţi.

Să ne reamintim pe scurt cum s-a născut şi cum a dăinuit fenomenul. Fără îndoială, cei care până pe data de 22 decembrie 1989 orele 11 şi ceva s-au expus violenţelor şi represiunii puterii comuniste, sunt autentici revoluţionari. Numai că o bună parte dintre ei au părăsit ţara faţă cu batjocorirea revoluţiei  cât şi a ideii revoluţionare astfel cum a fost deturnată de Iliescu şi ai lui. După care flacăra revoluţionară la incandescenţa ei firească, adevărată, a fost întreţinută de manifestanţii Pieţii Universităţii precum şi victimele mineriadelor. Toţi aceştia merită stima şi respectul nostru, cu condiţia să-şi păstreze aura neîntinată, să n-o vândă statului pe bani sau alte interese. S-ar putea replica de ce se cuvine ca veteranii de război să fie recompensaţi material iar revoluţionarii nu. Pentru un motiv simplu: la război au fost mobilizaţi obligatoriu de stat, pe când revoluţionarii au acţionat din propriul imbold. Tocmai aceasta le conferă aura de dăruire şi devoţiune care-i proiectează pe orbita admiraţiei şi respectului nostru.

Numai că rândurile adevăraţilor revoluţionari au fost îngroşate până dincolo de suportabilitate de antirevoluţionari sau de oportunişti obraznici. Aşa se face că avem „revoluţionari” din rândurile celor ce au tras în manifestanţi, din rândurile fostei miliţii, ba unii recrutaţi din rândurile foştilor membri şi activişti de partid, deveniţi peste noapte membri activi ai structurilor FSN-iste. Mulţi gălăgioşi, sprijinitori fervenţi ai grupului Iliescu, au fost recompensaţi cu certificate de revoluţionar. Cititorii îşi vor fi aducându-şi aminte de celebrul Bebe Ivanovici şi fabrica sa de „revoluţionari”. Şi nu numai. S-a remarcat deja că la început aveam în jur de 4.ooo revoluţionari iar în 2004 numărul lor s-a ridicat la 17.ooo. Puzderia de organizaţii „revoluţionare” au scos „revoluţionari” pe bandă. Iliescu a fost „generos” cu sprijinitorii lui, recompensele din avutul public au fost ademenitoare. Nimeni nu s-a străduit să facă cuvenita distincţie între revoluţionarii adevăraţi şi impostori. Sacrificiile avutului public pe seama lor au devenit scandaloase.

Acum, că s-au  luat însfârşit măsuri judicioase, morale şi responsabile de reglementare, ne trezim cu o reacţie furibundă, cu ameninţarea declanşării unei alte revoluţii. Dovadă palpabilă până unde merge goana după stipendii. Nimic altceva decât să ne convingă cu atât mai mult asupra adevăratelor impulsuri „revoluţionare” de care au fost animaţi la momentul primirii certificatelor atestatoare.

Certificate de revoluţionar, certificate de handicapaţi, nu mai puţin de 54 de forme şi modalităţi de asistare socială, multe alte forme de recompense şi „stimulente”, iată gama nesfârşită de mijloace prin care o politică „stângace” a ţinut să-şi atragă, să-şi „mituiască” susţinătorii, nu arareori prin denaturarea realităţii, prin falsuri şi vicleşuguri. Te miri că în aceste condiţii greu găseşti oameni dispuşi să muncească, chiar dacă ar fi bine remuneraţi? Te miri că în aceste condiţii lumea s-a bulucit la oraşe, satele au rămas aproape pustii şi pământurile nelucrate? De ce toate acestea?

Răspunderea majoră este în sarcina acelora care pe nedrept şi-au arogat conducerea ţării, iar apoi pentru a o menţine şi-au cumpărat sprijinul, risipind avuţia naţională. Aşa zisa mită electorală sub multiplele ei forme se subordonează aceloraşi scopuri. Revoluţionarii noştri, adevăraţii revoluţionari, ar avea nenumărate motive ca animaţi de dorinţa sinceră care i-a aureolat în Revoluţie, să militeze pentru eradicarea racilelor care, spre stupoarea lor, au încorsetat postrevoluţionar ţara, să facă astfel pasul detaşat de aceia dintre ei care vor să-i speculeze în continuare slăbiciunile. În acest fel le-am putea urma exemplul, nu pentru bani, ci pentru onoarea şi mândria ţării, pentru onoarea şi mândria lor.