Regionalizarea, intre cerinta europeana si indiferenta locala

În România postcomunistă, dacă ceva a rămas încremenit în varianta originală aceasta este împărţirea administrativă a ţării. De 45 de ani avem aceleaşi judeţe, cu aceleaşi mai multe rele decât bune. Astăzi, întreg sistemul administraţiei publice aminteşte de ordinul primatelor, ca un animal expus într-un muzeu modern de ştiinţe naturale. Consecinţa este că instituţiile statului lucrează sub aripa „conservatoare” a ierarhiilor vlăguite de autoritate şi lipsite de eficienţă, ideale doar în minţile consumatorilor de funcţii publice locale. Incredibila încremenire are cauze exclusiv interne. Şi asta chiar dacă, la sfârşitul secolului trecut, a apărut ideea regionalizării ţării. În România, se vorbeşte de regiuni încă din 1998, când a fost semnată Carta Regiunilor Europene. A fost o precondiţie pentru aderarea la UE, după ce singuri ne-am manifestat dorinţa de-a ne (re)integra în civilizaţia occidentală. Însă, în bunul nostru obicei, semnătura a fost bună doar pentru a înşela vigilenţa străinilor. După 15 ani de la semnarea Cartei, regionalizarea se zbate în discuţii pro şi contra, de parcă n-am fi aflat între timp că integrarea României va fi imposibilă, într-o Uniune a regiunilor, cu judeţe stoarse de vlagă şi incompatibile cu politicile bugetare unionale. Până mai an, tema regionalizării a fost tabu în campaniile electorale. N-a intrat nici pe agendele de lucru ale guvernelor. Guvernanţii şi aleşii locali, turmentaţi de funcţii şi onoruri, n-au avut nici un motiv să-şi dorească schimbări. N-a ajuns nimeni la putere afirmând că judeţele sunt depăşite. Aşa am ajuns printre ultimii, în UE, în atragerea de fonduri de la bugetul uniunii. Ne-am mulţumit cu agenţiile de dezvoltare regionale, chiar dacă acestea n-au ajuns să stabilească priorităţile de dezvoltare locale. Curând de la apariţia conceptului, regionalizarea a fost confiscată de greii iubirii de patrie. În anii ’90 şi în primii ani după 2000, cine vorbea despre regionalizare era considerat creditor generos al dezbinării poporului şi al dezmembrării ţării. Pe umerii patriei plângeau cei care strigau mai tare că avem numai de pierdut, dacă vom prelua această soluţie vest-europeană. Nici măcar acum, când, de şase ani, suntem parte a Uniunii Europene şi se vede că regiunile de „dezvoltare” sunt departe de a-şi dovedi eficienţa optimă, problema regionalizării n-a intrat pe făgaşul dezbaterilor în folosul informării, dar şi al traiului la care visează să ajungă tot românul. Sibiul – parte a Regiunii 7 Centru - nu face excepţie. O tăcere greu explicabilă, având în vedere că ştiinţa administraţiei publice are, în plan local, o tradiţie respectabilă, cu învăţământ superior şi o instituţie de pregătire a funcţionarilor publici. N-a avut vreun ecou nici măcar ştirea că Regiunea a avut cel mai mare salt economic din ţară, de 8,8 procente, potrivit studiului "Dezvoltarea Regională - prezent si perspective", realizat de Comisia Naţională de Prognoză. Oare pentru că judeţele Alba şi Braşov au fost, anul trecut, motoarele economice ale regiunii? Dorin Teodorescu

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi

de Dorin Teodorescu