El Gringo. Decent în ”online”, dubios în ”offline”

 

Pagina de internet a restaurantului de la intrarea în oraș, peste drum de McDonalds și KFC, arată elegant, simplu și ce trebuie. Suntem aici, avem meniul acesta, prețurile sunt acestea și cam atât.

La fața locului, lucrurile arată mult mai bine decât în trecut. E o terasă extrem de generoasă, cu un mic spațiu de joacă pentru copii, totul pare OK. E genul de loc pe care-l găsești pe autostradă, în Germania sau Austria. Destul de curat, o zonă numai bună de dezmorțire și de mâncat ceva în aer liber.

Totul se schimbă însă când pășești în interior. Te izbește un miros acru de fum de țigară și usturoi, de parcă ești în autogară. Într-o parte, respectiv cea dreaptă, de cum intri, sunt mese și scaune din lemn masiv, rustic, iar în stânga, altele, rupte din alt film. Negre, probabil elegante în primii cinci ani de funcționare. Se fumează și în stânga și în dreapta. Am preferat stânga doar că era ceva mai mult loc.

Restaurantul era vineri după-amiază aproape plin. Lume, tot ca-n autogară. Și persoane în vârstă, și muncitori, și oameni în costum. Atmosfera devine din ce în ce mai sinistră de cum începi să observi lucrurile. Un scaun de masă pentru copii (excelent că există), destul de ponosit. Muzica din difuzoare e execrabilă. Mai jos chiar decât ce-ar asculta în căști o manelistă care vrea să pară fashion. Masa la care ne-am așezat era plină de firmituri, iar la plasma atârnată chiar lângă bar era în direct pe Digisport. Primele calificări pentru ultima cursă MotoGP.

Între timp, ne-am obișnuit și cu mirosul de usturoi și cu fumul care deja ne-a intrat în haine. Cerem repede două sticle de apă și ne uităm peste meniu. Specificul mexican se rezumă la o ciorbă din cele vreo șapte-opt oferite și la două pagini din prezentarea care-ți oferă aproape tot, de la pește, până la vită. Chiar și specialitățile casei par din afara spațiului sud-american.

Ca să-i facem în ciudă bucătarului, ne-am axat cât am putut pe oferta lui mexicană. Respectiv ciorbă mexicană și chilli con carne. Am mai cerut  piept de pui cu ciuperci și smântână și o porție de clătite. Din difuzoare răsună o voce chinuită: ”Lumea noastră e desenată în creioane colorate, ieeeeaaaaaiiii…”

Ciorba cu pricina, deși denumită mexicană, nu are nimic în plus față de cea făcută în orice gospodărie, decât ceva chilli. Bună, dealtfel. Doar că a fost adusă călâie, nici rece s-o trimiți înapoi, nici caldă, cât să te bucure în amiaza rece de noiembrie.

Porția de chilli con carne, însă, ne-a făcut să uităm de toate problemele de până atunci. Exact ce trebuie. Nu același lucru însă îl pot spune despre puiul la cuptor. Fără gust, deși prin mâncare se puteau vedea rămășițe de ”Vegeta”. Clătitele, însă, au fost mai bune decât prin alte localuri, dar nu senzaționale.

Cât timp am mâncat muzica proastă a continuat să răsune în difuzoare și nu am văzut decât câțiva clienți mulțumiți. Un grup de vreo opt ”zdrahoni” și ”zdrahoane” de pe care curgeau lanțurile de aur. Noroc cu cefele groase, răsucite în colaci mari din creștetul capului până peste umeri, că altfel metalul ar fi căzut cu zgomot pe pământ.

Din difuzoare: ”Vreau sa fac o nebunie cu mine lângă tineeeeee”, urlă unul ca un pechinez la luna plină.

Am plătit repede 53 de lei și am părăsit în grabă locul. În parcare, un X6 alb, nou-nouț.  Aurul și ”ferul” vechi ”cere” 4X4.

Nu m-aș mai întoarce în El Gringo, sincer vă zic. Pentru un chilli con carne, chiar nu merită. Maxim pe terasă, într-o zi însorită de vară.

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).