Apropo de Cultură…

De la București se aude că niciun partid nu prea vrea să preia conducerea Ministerului Culturii în viitorul Guvern. Pare ca un ghimpe sau ca o piuneză pe care nu vrea să se așeze niciun fund. De ce să-ți bați capul de cultură, de politicile din acest domeniu, de infrastructura culturii, de paza unui muzeu, de dezvoltarea bibliotecilor, de promovarea cărții, de salvarea unei librării etc. într-o perioadă în care cuvintele „deficit”, „tăieri”, „TVA”, „impozite”, „burduja”, „rotativă guvernamentală”, „năsui”, „milei”, „vouchere pentru educație”, „privatizarea sănătății” sunt la ordinea zilei.

Dar cred că trebuie să fim realiști. Nu viitorul ministru trebuie să-și bată capul de Cultura țării – pentru că singurul scop al negocierilor politice de la București este păstrarea stării de fapt a lucrurilor și conservarea sistemului care le asigură celor care „decid” și „împart” privilegiile. Nu există în politica României de astăzi o altă direcție de acțiune. Așa că oamenii de rând (și de afaceri) sunt cei care, dacă vor și le pasă de acest domeniu, trebuie să-l gestioneze. O vor putea face indiferent de numele ministrului. Și vreau să ofer cel puțin trei exemple din zone și timpuri diferite în care asta s-a întâmplat.

Muzică

În 1807, Jérôme Bonaparte, fratele mai mic a lui Napoleon, a fost numit rege al Westfaliei, cu capitala la Kassel. Acesta a decis să transforme capitala într-un veritabil centru cultural, de artă și de expoziții: a angajat cea mai bună capelă, cea mai bună trupă de operă și balet etc. Lipsea cineva important: un capelmaistru, un dirijor. A decis să-l invite pe Ludwig van Beethoven.

Beethoven cu manuscrisul Missa solemnis, portret de Joseph Karl Stieler (1820) Foto: Wikipedia

În acei ani, 1807-1808, Beethoven nu avea o situație financiară foarte bună: nu putea obține în niciun mod din partea academiei o sală pentru organizarea unui mare concert, care i-ar fi adus un câștig, dacă reușea să adune o sală plină. Era în pragul depresiei și gata să plece oriunde.

Era momentul în care a primit oferta din partea lui Jérôme Bonaparte, pe care era greu să o refuze. Beethoven nu a avut până atunci titlul de capelmaistru, cea mai mare poziție în lumea muzicală. Oferta includea un onorariu anual solid, precum și un regim de muncă permisiv – să dirijeze ocazional concerte regale, dar, bineînțeles, să compună și lucrări majore cu diverse ocazii, ceea ce de fapt el își dorea.

S-au purtat negocieri, compozitorul a mai cerut bani de drum, a primit toate asigurările și era gata-gata să semneze contractul, pentru a se muta la Kassel la începutul anului 1809. Exact așa cum consilierii județeni din Sibiu erau pe punctul de a vota „restructurarea” Filarmonicii pentru a face economii.

Numai că în decembrie 1808, când a reușit (până la urmă) să susțină un concert de rămas bun la Viena, acesta a interpretat două simfonii noi, a cincea și a șasea, vrând parcă să le demonstreze celor prezenți – iată pe cine pierdeți! Și s-a întâmplat ceva neașteptat: vienezii, pe care el îi considera nerecunoscători, străini de arta înaltă, s-au alarmat brusc – aristocrații vienezi, mecenați, au decis că nu pot să-l lase să plece; că trebuiau să-l păstreze cu orice preț. Dar cu ce preț?

Să continue să-i spună cât e el de mare, genial și minunat? Doar asta era puțin. Așa că trei mecenați bogați au decis să-și unească eforturile, să pună mână de la mână și să-i plătească un subsidiu pe viață, fără a-i cere nimic în schimb. Singura condiție era să rămână în Viena sau cel puțin în granițele imperiului austriac. Suma pe care cei trei erau gata să i-o ofere depășea suma promisă de Bonaparte (…)

Teatru

În orașul italian Bari, primul teatru a fost inaugurat în 1854 – Teatro Piccinni (după numele compozitorului Niccolò Piccinni). La sfârșitul secolului XIX, oamenii au început să protesteze și să se arate nemulțumiți de numărul mic de locuri (aproape 1.000 (!) la o populație de 80.000). Nevoia unui teatru grandios era mare. Și consiliul local a răspuns: a alocat un premiu bănesc și un teren gratuit oricărei firme care își declara disponibilitatea să construiască un teatru.

Așa a apărut Teatrul Petruzzeli (după numele a doi frați – fotografie principală), care și-a deschis ușile în 1903. Capacitatea acestuia l-a deosebit de alte teatre italiene: inițial erau 2.192 de locuri. Astăzi sunt 1.482 ca urmare a reglementărilor de siguranță, precum și datorită varietății de spectacole organizate aici.

Dar asta nu e tot: Familia Petruzzeli a semnat un pact cu Primăria Bari, conform căruia administrația locală s-a angajat să nu mai construiască alte teatre pe partea terestră a municipiului, cu excepția clădirilor pe mare. Ceea ce nu a împiedicat ca, între 1912 și 1914, să se ridice o altă clădire în oraș – Teatrul Margherita: o construcție unică în Europa, construită pe piloni, înconjurată în întregime de apă. Ulterior, s-a extins faleza și teatrul a abandonat imaginea unei clădiri suspendate deasupra apei (clădirea a fost transformată apoi în muzeu).

Teatrul Margherita, orașul Bari. Foto: Ion Surdu

Astăzi, clădirile reprezintă atracții arhitecturale pentru turiști gură-cască și găzduiesc evenimente (spectacole) la care rar găsești bilete.

Bibliotecă

La est, în zilele noastre, la peste 200 de km de Sankt-Petersburg, locuitorii unui sat pe care cu greu îl găsești pe hartă se încăpățânează să țină biblioteca din localitate deschisă. În sat locuiesc 29 de oameni. Cine are nevoie de o bibliotecă într-un sat în care trăiesc 29 de oameni, iar populația este în scădere? S-ar întreba Năsui.

Dar răspunsul îl oferă chiar acei oameni: Oamenii vin aici pentru cărți, poștă, alimente, pentru a folosi telefonul și chiar pentru a face yoga. Biblioteca este inima satului.

De mai bine de un secol, biblioteca unește oamenii. 29 de oameni.