„Sunt aproape 20 de ani de când am venit prima oară în Porumbacu de Sus…”. Alexandre Eram, soțul Andreei Esca, a povestit cum a ajuns să investească în turismul sibian

Porumbacu de Sus este ultimul sat în calea celor care urcă spre cabana Negoiu, prima cabană construită pe actualul teritoriu al României — ridicată în 1881 de Societatea Carpatină Transilvăneană, sub forma unei „case de refugiu”. Cu o arhitectură tipic transilvăneană, satul își duce traiul într-un ritm molcom, aproape sfidând vremurile aducătoare de stres pentru cei mai mulți dintre noi.

Pe drumul principal, care șerpuiește printre case și urcă apoi spre munte, se află singura „casă boierească” din sat, aproape de ieșirea spre culme. Aici, în 1920, un bancher aflat în căutare de liniște și-a construit o casă în care, pe lângă cele trebuincioase traiului, a instalat și o bibliotecă. Nu de puține ori, copiii sătenilor ajungeau în bătătura bancherului să-i ceară cărți cu împrumut.

Tot în bătătura casei — devenită acum cafenea și hub cultural — vorbește cel căruia sătenii îi spun „domnul Alex”. Mulți dintre ei își amintesc și de verile în care soția lui, azi vedetă de televiziune, și le petrecea în Porumbacu de Sus.

„Lumea mă știe de «soțul Andreei Esca»”, se prezintă cu un zâmbet larg Alexandre Eram, aflat într-o discuție tehnică cu Leno, un italian stabilit în sat, meșter în strunitul buldoexcavatorului. Povestea lui a fost prezentată miercuri pe pagina de Facebook a Danielei Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu.

Cine se aseamănă, se adună — pentru că și Alexandre Eram vine de peste mări și țări: „Sunt născut în America, iar la vârsta de 8 ani am ajuns în Franța, țara natală a mamei mele.”

Tatăl său a făcut parte din echipa de arhitecți care a gândit World Trade Center. „S-a aflat în coordonarea renumitului arhitect Minoru Yamasaki, cunoscut și pentru că a proiectat numeroase aeroporturi în Orientul Mijlociu. De altfel, unele elemente folosite la complexul World Trade Center au fost de inspirație arabă.” Ironia sorții avea să se așeze peste ani: turnurile gemene urmau să fie doborâte de teroriști arabi, cu ajutorul avioanelor.

Discuția se întoarce spre subiecte mai plăcute, după ce o voce cunoscută dă binețe din spatele unor ochelari mari de soare. „Bună, Mirela! Bine ai venit!”, îi răspunde Alexandre Eram nou-venitei — Mirela Oprișor, actrița cunoscută pentru rolul „Aspirinei” din „Las Fierbinți”.

După ce își va savura cafeaua, va pleca la Avrig, după un tort. „Noi cumpărăm de la producătorii locali, vrem ca totul să fie proaspăt și cât mai autentic. Și pe oaspeții noștri îi îndemnăm să facă același lucru”, spune Eram, în timp ce se îndrepta spre Oberwood, locul unde a început totul.

„Sunt aproape 20 de ani de când am venit prima oară în Porumbacu de Sus. Eram cu Andreea și tatăl ei, iar, venind spre acest sat, am folosit un drum pe sub munte, de la Turnu Roșu, spre Avrig și Porumbacu de Sus. La un moment dat mi-am zis: «Unde mergem, la capătul lumii?»” — este o amintire pe care Alexandre Eram o împărtășește în timp ce urcăm pe o culme.

De aici, acoperișurile maronii ale caselor par să înoate printre pomii verzi, iar pâlcuri de arbuști ascund căprioare și mistreți. Totul e vegheat de impasibilul Vârf Negoiu, retras acum între nori.

Doar că acel „capăt de lume” avea să devină un început de drum. Și-au cumpărat prima casă, loc de refugiu în fața unui București aflat într-o continuă fierbere: „Era o toamnă târzie când am văzut că unul dintre vecini lovea cu securea pereții unei case vechi din lemn. Mi-a spus că are nevoie de lemn pentru foc. «Dar nu poți face asta!», i-am spus, oferindu-mă să-i cumpăr vechea construcție. Pur și simplu nu puteam concepe ca o casă veche, cu valoare arhitecturală, să ajungă pe foc.”

Vestea a traversat satul precum fulgerul într-o ploaie iute de vară. „Dintr-o dată, toată lumea dorea să ne vândă case din lemn. Am cumpărat cinci”, zâmbește Alexandre, deschizând poarta de la Oberwood — un veritabil petec de sat transilvănean vechi de 200 de ani.

Aici sunt cele cinci case pe care foștii proprietari le voiau arse în sobe: „Fiecare are un nume: Soare, Berbec, Floarea Vieții, Prieteniei și Moară. Este tipul de casă pe care porumbăcenii l-au avut până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când au început să-și construiască locuințele din piatră și cărămidă.”

Marea majoritate a celor care aleg să doarmă în casele-muzeu sunt novici în traiul sătesc: „De obicei, sunt străini care vor să simtă ceva ce nu au mai trăit înainte. Caută simplitatea și o găsesc într-o casă veche de 200 de ani.” Iar românii se declară, la rândul lor, cuceriți de casele din lemn: „Mulți mi-au spus că și-au reîntâlnit copilăria, că au redescoperit mirosul și gusturile din vremea vacanțelor la bunici. Până la urmă, acest tip de turism este despre emoție.”

Printre multele obiecte adunate din șuri sau gospodării din vecinătate, trei linguri de lemn atrag atenția prin dimensiunea lor neobișnuită: „Am aflat că sătenii le foloseau pentru a scoate peștii din râu în perioadele în care nivelul apei scădea foarte mult și se formau bălți în albie. Simplu și eficient.”

Discuția ajunge și la „vinețeală”, culoarea tradițională a caselor din Porumbacu de Sus: „Avem și rețeta «vinețelii», cum îi spuneau localnicii acestei culori: două părți de var stins, 3-4 părți de apă, oxid de albastru ultramarin, cam 5-10% din greutatea varului. Se dă cu bidineaua pe perete, iar casele arată exact cum ar trebui să fie.”

Urmează un episod memorabil: „Tocmai ne zugrăvisem casa în «vinețeală», când un vecin de pe stradă și-a aplicat o lavabilă roz pe casă. Noaptea, cu Andreea, am luat două găleți de var cu vinețeală și bidinele și am mers hotărâți să-i zugrăvim casa vecinului. Ne-am răzgândit în ultima clipă. Până la urmă, oamenii trebuie să-și dea singuri seama de cât de importantă este conservarea autenticității unui sat.”

Lui Alexandre Eram i se spune, după caz, „americanul”, „francezul” sau chiar „românul”. Este un personaj discret, chiar dacă viața l-a împins în lumina reflectoarelor: „Știam de la început că nu va fi chiar ușor, însă mie îmi este bine în rândul doi. Așa, cel din rândul întâi va ști că are pe cineva în spatele său, care să-l sprijine la nevoie.”

Satul de la poalele muntelui se schimbă încet și sigur. Adună o lume pestriță — o poloneză care vinde afine, italianul cu buldoexcavatorul, solistul Tudor Chirilă, consătean cu cei doi. Nu te miri, așadar, că dintr-o fostă șură răsună un Stradivarius, iar în fundul curții se joacă teatru cu actori întâlniți pe marile scene ale Bucureștiului.

Sursa: Facebook a Danielei Cîmpean, președinta Consiliului Județean Sibiu