În gașcă, la 1.450 de metri altitudine. Am mâncat trei mese la Cabana Suru

Tradiția pe care o avem în redacție de cinci ani, de a ne lua o zi liberă împreună pentru a hălădui prin natura care ne înconjoară, ne-a purtat anul acesta pe potecile care urcă până la Cabana Suru. Unde ne-am desfătat, pentru că acesta e cuvântul potrivit, cu un prânz, o cină și un mic dejun.

Ca să fim corecți de la bun început, la Cabana Suru nu urci (sau cobori din creastă) doar ca să mănânci. Traseul până la cabana îngrijită cu multă pasiune și drag de drumeți de către Ioana Popa este o destinație în sine. Fie că apuci varianta de pe Valea Moașei (unde trebuie să te aștepți la ultimii doi km de urcare susținută, care pentru începători e dificilă), fie că urci lin pe traseul de creastă care pornește din Sebeșul de Sus, încântarea pe care ți-o dă natura în care te afunzi este o răsplată garantată indiferent de vreme sau de anotimp. Cel puțin pentru noi asta a fost, pentru toți, chiar dacă am avut niveluri diferite de experiență în drumeții montane.

La Cabana Suru – cum e cam la orice sălaș de acest fel izolat prin munți – regulile se învârt în jurul respectului față de natură, de resursele limitate și de munca pe care cabanierii o depun zilnic, singuri, în folosul iubitorilor de munte. Cabana e ridicată într-o poiană aflată la 1.450 de metri altitudine. De aici, ziua vezi vârful Suru într-o parte și deschiderea imensă către Valea Oltului, cu Mârșa la poale, în cealaltă parte. Iar noaptea – în timp ce lâncezești la un foc de tabără care trosnește în vatra cu grijă construită sub nivelul solului – te simți strivit de cerul înstelat și alintat cu priveliștea luminilor Sibiului care scapără în zare.

Poți mânca fie în generoasa sală de mese a cabanei, fie pe terasa acesteia, fie la mesele cu bănci din jumătăți de trunchiuri amplasate în poiană.

Există și un meniu „oficial”, afișat pe terasă. Micul dejun costă 35 de lei de persoană, ciorba zilei (cu sau fără carne), însoțită de ardei iute sau ceapă și smântână costă 30 de lei, o cină (cu sau fără carne) costă 50 de lei, iar un pachețel pentru drumeția de mai departe – 30 de lei. Un ceai sau un sirop Suru e 8 lei, o răcoritoare din cele aduse de la șes – 17 lei, la fel ca și o bere, iar de vrei un păhărel de țuică înainte de masă, plătești 8 lei. Deserturile pe care le face Ioana costă 15 lei.

La cabana înspre care mâncarea ajunge cu spatele sau într-un funicular ai semnal la telefon, prin urmare poți plăti nu doar cu bani peșin, ci și cu cardul sau prin transfer bancar.

Noi am ajuns la cabană la mijlocul săptămânii, când era ora unui prânz târziu, unii dintre noi fiind destul de „solicitați” de urcarea de la final, pe care ne-a rezervat-o traseul de pe Valea Moașei. Am avut de ales între ciorbă de fasole și ciorbă de legume, cu carne sau fără, iar la felul principal – un pilaf galben, cu carne de porc și o salată de castraveți proaspeți în sos. E de ajuns să spun că printre noi au fost colegi care și-au umplut de două ori farfuria cu fiecare fel de mâncare.

Cu îngăduința cabanierei, cina am avut-o la ora la care deja se întuneca bine, iar pe masa de pe terasă ne-au fost puse de la tocăniță de ciuperci, la tochitură și o mămăligă care domina, practic, masa.

Iar la micul dejun, aceeași masă s-a umplut de la clasicele „mâncări din brișcă” (slănină, brânză, salam, ceapă, roșii și așa mai departe), la două roți de omletă cu și fără carne, care au dispărut rapid de pe masă.

Am cerut colegilor care au mers pentru prima oară într-o astfel de drumeție pe munte să îmi lase câteva impresii.

Primul a fost unul dintre colegii care a sărit peste prânz pentru a-și continua drumeția până pe vârful Suru și înapoi: atmosferă de petrecere câmpenească, cu oameni strânși în jurul mesei, rețete tradiționale și gusturi familiare. Cine nu are amintiri cu o mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată, care se pleoștește în centrul mesei? Acum imaginați-vă gustul mămăligii acoperite de niște smântână proaspătă și groasă, un sos de usturoi din tocană și două bucăți de carne? Cam așa se mănâncă la Cabana Suru. Pentru simandicoși, gazda face omlete și vegetariene, dar pe urmă urcați pe propria răspundere, că de unde atâta energie? De asemenea, musai trebuie pomenită zacusca. Din aceea zdravănă, cu un pic de ulei la suprafață, bucăți groase de legume și o aromă atât de intensă că simți mirosul zacuștii înainte de cel al pâinii rumene ce așteaptă să fie unsă…

O altă colegă care a avut de împărțit cuvinte aprige cu urcarea de la final, a devenit numai lapte și miere după ce a ajuns la cabană: dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte mâncarea de la Cabana Suru, ar fi „ca la mama acasă”. Ciorba de fasole pe care am mâncat-o la puțin timp după ce am ajuns la Suru cred că a fost una dintre cele mai bune pe care le-am testat vreodată.

Mi-a rămas în minte și tocana de ciuperci pe care Ioana ne-a servit-o caldă, alături de mămăliguță, la masa de seară. A fost gustul acela de ciuperci pe care le culegeam cu bunica atunci când eram mică. Am apreciat amabilitatea Ioanei, faptul că de fiecare dată ne întreba dacă s-a terminat vreun fel de mâncare ca să umple din nou farfuriile. Totul a fost de nota zece.

Avem și un coleg cu experiență în drumețiile la altitudini și care, de fel, nu mănâncă micul dejun, „că așa e el construit”. La Suru, însă, și-a umplut de două ori farfuria: după un traseu care ne-a pus la încercare voința și reziliența, mâncarea de la Cabana Suru a venit ca o recompensă pe măsură. M-am bucurat de fiecare fel în parte, iar singurul regret a fost că stomacul meu nu a fost îndeajuns de încăpător pentru porții suplimentare.

În grupul nostru am fost 11 răsfățați în total, iar cabaniera ne-a făcut și o reducere, pe lângă bunătățile pe care ni le-a adus când am (și ne-a) cântat la chitară în jurul focului. În total, incluzând și o noapte de cazare pentru fiecare, nota de plată a dus la o medie de 274,9 lei de persoană.