Valea Aurie, reconstituită din fotografii vechi și din amintirile locuitorilor: înaintea blocurilor erau câmp, grădini și „ranch-ul” lui Americanu’

Locuitori de toate vârstele din Valea Aurie s-au reunit joi la biblioteca ASTRA din cartier, ca să afle mai multe despre istoria locului în care trăiesc și să contribuie, prin propriile amintiri, la reconstituirea trecutului său recent. Fotografiile prezentate de Muzeul Național Brukenthal au deschis discuții despre câmpurile de dinaintea blocurilor, despre copilărie, viața de zi cu zi și zilele Revoluției.

Întâlnirea a fost organizată de Muzeul Național Brukenthal sub titlul „Muzeul cartierului tău”, la filiala Valea Aurie a Bibliotecii Județene ASTRA. Participanții au urmărit prezentarea susținută de dr. Delia Voina, muzeograf la Brukenthal, despre locurile dintre Parcul Sub Arini și Dumbrava. Cărțile poștale și fotografiile din colecția muzeului au ilustrat repere precum moara lui Schreyer, ștrandul, cabana Valea Aurie, Hanul din Dumbravă și Grădina Zoologică, deschisă în 1929, prima din România.

Traseul nu a fost întâmplător. Valea Aurie pe care o știu sibienii nu se suprapune în totalitate cu cartierul de blocuri, iar muzeul a ales să pornească de la imaginea din mintea oamenilor.

„Ce cunoaștem noi și ce numim noi Valea Aurie nu se suprapune în totalitate cu ceea ce este trasat pe străzi ca și cartier. Am încercat să prezentăm imagini așa cum știm noi, sibienii, când zicem Valea Aurie, zicem Grădina Zoologică, Muzeul, Hanul, Cabana Valea Aurie, Parcul Sub Arini, tramvaiul”, explică Delia Voina.

O arhivă care se oprește la 1950

Dincolo de prezentarea acestor locuri, organizatorii au urmărit să găsească, împreună cu oamenii din cartier, fotografii care să documenteze transformările de mai târziu. Motivul ține de limitele propriei colecții, pe care muzeul încearcă acum să le depășească cu ajutorul sibienilor.

„Colecția muzeului are ca reper cronologic a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, iar fotografia documentară privind istoria orașului se termină undeva la 1950. Am încercat să cerem ajutorul comunității, măcar să digitizăm acele imagini, ca să ne completăm arhiva. Peste o sută de ani, așa cum noi acum considerăm imaginile pe care le-am prezentat drept fotografii istorice, ce ne-ar aduce cei care locuiesc aici vor fi la rândul lor fotografii istorice”, spune muzeografa.

La această primă întâlnire, nimeni nu a venit cu astfel de fotografii. În schimb, au venit mărturiile celor care au văzut zona schimbându-se. După prezentare, oamenii au povestit întâmplări trăite sau istorii auzite de la alții, au amintit nume de vecini și au identificat locuri dispărute. Pentru Delia Voina, reacția publicului a fost cel mai bun semn.

„Li s-a părut o idee foarte bună și mi s-a părut că a prins foarte tare în comunitate. La sfârșitul prezentării, oamenii au început să vorbească, să-și aducă aminte de foarte multe lucruri legate de cartier. Ne-au dat informații care în viitor ne vor fi folositoare în cercetările pe care le vom face.”

Pentru cei veniți mai recent în cartier, discuțiile au fost și o ocazie de a cunoaște trecutul locului în care trăiesc. În sală au fost și doi elevi de clasa a șasea, iar unii părinți și-au adus copiii tocmai pentru asta.

„Am participat în calitate de locuitor al cartierului, dar și de profesor în școala din cartier. Mi-am adus și copilul ca să vadă, să se predea cumva ștafeta, de la generație la generație. Nu suntem de foarte mult timp în cartier și tocmai de-asta eram curioasă să văd cum a evoluat”, spune Luminița Radu Stan, profesoară de limba română la Școala nr. 25, care locuiește în Valea Aurie din 2013.

„Am crescut odată cu cartierul”

Printre cei care au completat povestea cartierului s-au aflat Gerhard Marius, în vârstă de 62 de ani, născut și crescut la capătul Căii Poplăcii, și Anca Țopea, de 59 de ani, stabilită în Valea Aurie la sfârșitul anilor ’80. După prezentare, cei doi au povestit reporterului Turnul Sfatului ce își amintesc despre transformarea zonei.

Pentru Gerhard, primele repere sunt casele și familiile care locuiau aici înaintea blocurilor. Una dintre ele îi rămâne în minte mai mult decât celelalte:

„Erau câteva case pe Calea Poplăcii, în rest era câmp. Tot ce era aicea era teren arabil. Unde-i blocul ăsta turn, unde-i Western Union, aicea era Americanu’. Ditamai ranch-ul în stil american îl avea! Utilaje, gospodărie, tot”, își amintește Gerhard.

Pe atunci, zona se lega de oraș printr-un singur drum. În jurul lui erau grădini, pomi fructiferi și lanuri de porumb, iar casele semănau între ele.

„Singurul drum de acces, neasfaltat, venea din Calea Poplăcii și mergea direct spre Valea Aurie. Ăla era drumul către Cabana Valea Aurie și fostul ștrand. Noi aveam o căsuță modestă, un pic de grădină, un cățeluș, ca fiecare la curte. Toată lumea avea un pic de grădină, un cățeluș sau o mâță”, povestește el.

Viața de vecinătate avea propriile reguli. Duminica, singura zi liberă de atunci, era și ziua în care fiecare avea grijă de strada din fața casei.

„Duminica, dacă nu mergeai la lucru la fabrică, măturai strada, să fie curată. Mai ales după ce-au asfaltat, era rușine să nu-ți mături frunzele de pe stradă și praful de pe trotuar. Ieșea toată vecinătatea!”, spune Gerhard.

Iarna, copiii din zonă aveau un loc al lor, Dealul Simonetti, spre Belvedere. Numele s-a păstrat de la niște foști proprietari de origine italiană, plecați cu mult timp în urmă din Sibiu.

„Iarna era iarnă. Toată lumea mergea la Dealul Simonetti, de la Belvedere în jos, către linia ferată. Derdeluș, sanie, iar cei care aveau schiuri veneau și schiau, era mare bucurie acolo! Proprietarii au fost niște italieni, Simonetti, de aia a rămas denumirea. Noi, de vârsta mea, mai știm de Simonetti, în rest, nu mai știe nimenea”, explică Gerhard.

Bărbatul spune că a rămas legat de Valea Aurie și după ce cartierul a trecut printr-o transformare majoră. Întrebat dacă a simțit vreodată nevoia să se mute, răspunde fără ezitare.

„Nu! Aici am o ancoră. De ce? Pentru că am crescut odată cu cartierul. Sunt legat de zonă, de nașterea, creșterea și dezvoltarea ei.”

Elevi la fundații, apoi un cartier „în care erau de toate”

Construirea blocurilor apare și în prima amintire a Ancăi Țopea despre Valea Aurie. Pe atunci locuia în Hipodrom și nu avea nicio legătură cu zona, până când liceul a adus-o aici.

„Ce știu eu prima dată despre cartierul ăsta este că eram în clasa a IX-a când i-au adus pe colegii mei de la liceu să sape la fundația blocurilor. Atunci se începeau să se facă blocurile, în ’81, apoi m-am mutat aici, în ’88–’89”, își amintește Anca.

Noii locatari au venit din toate colțurile orașului și ale țării. Apartamentele nu se cumpărau, ci se primeau, după reguli stricte.

„Veneau de peste tot, pentru că pe timpul lui Ceaușescu oamenii primeau repartiții de la fabrică. C-a fost la Flaro, c-a fost la Mecanica, la Libertatea, la Drapelul Roșu, nu conta. Și obligatoriu să ai doi copii, altfel nu primeai apartament”, explică Anca.

Excepție făceau vilele din zonă, care, adaugă ea, se cumpărau. Gerhard intervine spunând că a privit cu speranță cum cartierul creștea în jurul casei lui.

„M-am bucurat, sincer, pentru că mi-am dat seama că va fi prosperitate pentru comunitate. Vor fi mai mulți oameni și vor fi condiții.”

Odată cu blocurile au apărut și serviciile. Magazinul alimentar funcționa unde e azi Profi, iar poșta, vizavi, lângă farmacie. Școala nr. 25 are aceeași arhitectură ca școala din cartierul Ștrand, inclusiv sala de sport, spun cei doi. Privit înapoi, cartierul i se pare Ancăi un model de organizare.

„Cartierul avea poștă, avea telefoane, dispensar, școală, grădiniță, magazin alimentar. Magazin de haine, de încălțăminte, de pâine… Totul, totul era în cartier, nu trebuia să mergi nicăieri. Din punctul ăsta de vedere, erau bine gândite.”

Una dintre schimbările cele mai importante a fost accesul la telefon. Până atunci, o simplă convorbire cu rudele din alte localități cerea răbdare și un drum în oraș.

„Nu fiecare avea telefon acasă. Ca să vorbești cu bunica din Apuseni sau din Deva, trebuia să mergi în oraș, la Poșta Mare. Bunica îmi dădea aviz telefonic: la data de, la ora de, erai acolo. Când s-a deschis cartierul Valea Aurie, nu mai trebuia să mergi la Poșta Mare. Aveai poștă aici, aveai telefoane cu fise”, povestește Gerhard.

Telefoanele au ajuns în apartamente abia spre sfârșitul anilor ’80, chiar când s-a mutat Anca în cartier.

„Am avut noroc că atunci se băga telefon în cartier și ne-au pus și nouă. Până atunci erau telefoanele cu fisă și te chemau: «Vedeți că aveți un telefon interurban, la ora cutare să veniți»”, își amintește ea.

Duminici în Dumbrava, seri la lumânare

În zilele libere, ieșirile din cartier duceau spre Dumbrava și Grădina Zoologică. De sărbătorile oficiale, pădurea se umplea de oameni, iar o mare parte din timp se petrecea la cozi.

„De 1 Mai, de 23 August, Dumbrava era plină. Acolo știai că găsești bere, știai că găsești mici dacă stăteai la coadă. Se mai câștiga la tombolă câte un tort! Și când prindeai rândul, cumpărai mici cu zecile”, spune Anca.

Anii ’80 aveau însă și fețele lor grele. Pe atunci student, Gerhard își amintește serile în care orașul se cufunda în întuneric.

„Prin anii ’80, seara la 10 se lua curentul, iar programul la televizor era de două ore. Eu, cum am fost și student, învățam la flacăra lumânării”, spune el.

Și Anca a trăit aceleași întreruperi, întâi ca elevă, apoi ca locatară la etajul patru.

„Mergeam la liceu după-masă și, când se lua curentul, plecam pe pipăite din sala de clasă, că nu mai vedeai nimic. Nici apă nu era, că nu era presiune. Eu stau la etajul patru și nu ajungea apa, nu ajungea căldura!”

Dintr-o iarnă a acelor ani, Gerhard păstrează amintirea unei ploi înghețate, pe care o plasează în februarie 1985. Pe bulevardul Victoriei a văzut un autobuz articulat abandonat de șofer după ce derapase.

„Ploaia a înghețat pe jos, s-a făcut polei și nu mai puteai merge decât sprijinit de garduri. M-am întâlnit cu soră-mea, care venea de două ore pe jos de la serviciu, cu ciorapii trași peste ghetuțe, ca să poată ajunge acasă.”

Revoluția, văzută de la etajul patru

De la greutățile cotidiene, amintirile celor doi trec la decembrie 1989. Anca locuia deja în Valea Aurie, iar fereastra apartamentului ei dădea spre unitatea militară din apropiere.

„Din apartament, de la etajul patru, se vedea platoul unității. Miliția și armata erau în aceeași unitate, iar pe platou s-au predat milițienii armatei, ca să nu fie conflict între ei. Am avut noroc că a fost liniște, dar am văzut cu ochii mei chestia asta, ceea ce nu poți să vezi oricând și oricum”, spune Anca.

În cartier nu au fost confruntări ca în centrul Sibiului. Liniștea era însă una apăsătoare, iar teama se simțea printre blocuri.

„Aici a fost liniște, deși s-au plimbat TAB-urile printre blocuri. Se striga cu megafoanele să blocăm intrarea în scară, să nu se urce teroriștii, și tot așa se strângeau alimente pentru armată. În seara de Ajun vedeam trasoarele de la Școala Militară în toate direcțiile”, își amintește ea.

În aceleași zile, Gerhard a traversat orașul pe jos, după ce a condus o colegă până la căminul Flaro, unde aceasta voia să se asigure că surorile ei sunt în siguranță. Pe drumul spre casă zona arăta ca una gata de război.

„La intersecția de la Școala Militară erau deja saci de nisip și obuzierul de artilerie, cu țeava tunului îndreptată spre Calea Poplăcii, către jandarmi.”

Peste teamă se suprapuneau zvonurile, iar informațiile de la televizor nu făceau decât să sporească neliniștea.

„S-a anunțat la televizor că s-a otrăvit apa din Sibiu. Foarte multe lucruri s-au anunțat despre Sibiu, nu mai știai ce să crezi”, spune Anca.

Sărbătorile au trecut aproape neobservate. Anca își amintește imaginea balcoanelor din cartier.

„Oamenii aveau brazii cumpărați de la Aprozar, puși pe balcon, la rece. Mulți nu i-au mai împodobit, oamenii erau plecați, nu s-au pregătit de sărbători. Nimănui nu-i mai ardea de sărbători.”

După ’89, troleibuze, greve și servicii care au plecat

Primii ani de după Revoluție au adus alte greutăți. Din Valea Aurie se ajungea greu în oraș, mai ales iarna.

„Nu aveai autobuze, erau troleibuzele, și le săreau coarnele de pe sârme. Ningea de seara până dimineața. De multe ori intrau în grevă șoferii și te duceai pe jos la serviciu, prin zăpadă, sau ne înghesuiam câți puteam în mașina unui coleg”, povestește Anca.

De atunci, cartierul s-a schimbat mult și nu întotdeauna în bine. Anca vede cum s-au pierdut tocmai lucrurile care îl făceau „bine gândit”.

„În fața școlii a fost locul de joacă pentru copii, dar s-a făcut parcare. După aia s-a făcut o piață care n-a funcționat, s-a făcut mai jos o piață, iară n-a funcționat. Cartierul era foarte bine gândit, aveai de toate în el. Acuma trebuie să te duci în altă parte dacă vrei ceva.”

În fotografiile de familie, cartierul rămânea în fundal

Pentru toată această perioadă, muzeul caută imagini care să completeze mărturiile. Anca și Gerhard spun însă că nu au fotografii vechi cu cartierul. Explicația ține de felul în care se fotografia pe atunci:

„Nu erau atunci aparate foto și, dacă aveai, nu găseai film. Fetița mea a fost născută în ’89 și, ca să-i fac poze la câteva luni, am chemat un fotograf. În Dumbrava era un fotograf care făcea poze oamenilor care mergeau duminica la Zoo. Aparate mai aveau sașii, care primeau din Germania”, explică Anca.

Chiar și atunci, în centrul imaginii era omul, nu locul. Te interesa cum crește copilul, nu ce se vedea în spatele lui, spune Anca. Gerhard confirmă

„Toate pozele din epoca noastră erau făcute de sărbători, de 1 Mai, de ziua fetei, de ziua băiatului. Și în Dumbrava, când se făceau, conta personajul, lângă leu, lângă nu știu ce, ceva simbolic.”

Tocmai acel fundal poate deveni acum folositor cercetării. Până la completarea arhivei, informațiile orale umplu golurile, iar muzeografa recunoaște că a aflat joi lucruri pe care nu le găsise în documente.

„Știam că moara a funcționat până spre 1999, dar nu ca moară, pentru că a fost transformată în casă de locuit. Nu am știut însă despre oamenii străzii care au stat foarte mult acolo, despre groapa de gunoi care mirosea îngrozitor, încât locatarii nu puteau să deschidă geamurile. Lucruri pe care doar locuitorii cartierului puteau să le cunoască”, spune Delia Voina.

Următoarea întâlnire, fotografii din perioada comunistă

Din aceste discuții, muzeul vrea să construiască următoarea etapă. Biblioteca își dorește o expoziție foto care să reflecte perioada de după anii ‘50 iar muzeografa speră ca data viitoare oamenii să vină și cu fotografiile lor.

„Poate cei care au participat astăzi o să vină cu fotografii și alte materiale pe care le găsesc”, spune Delia Voina.