Un pompier cu masca de protecție pe față se apropie de parbrizul mașinii roșii și se apleacă spre mine. Doamnă, mă auziți? Câți sunteți în mașină? Îmi puteți spune câte persoane sunt în mașină?

Îl aud, dar parcă întrebarea ajunge la mine cu întârziere. Încerc să-mi adun gândurile. Mă doare piciorul stâng, sângele curge din rană, iar panica îmi încețoșează mintea. Știu că am trei copii cu mine. Știu că trebuie să-i găsesc. Dar, pentru câteva secunde, nu mai sunt sigură nici măcar de ceea ce tocmai s-a întâmplat.

Sunt prinsă în mașină, după un accident grav. O autocisternă a intrat în autoturismul meu. Am o fractură deschisă de tibie, o rană care sângerează și dureri puternice. Sunt confuză. În spatele meu, Alex, unul dintre copiii mei din această poveste, este și el grav rănit.

Numai că nu sunt, de fapt, mama a trei copii. Sunt voluntar ISU Sibiu. Am fost selectată în cadrul programului „Voluntar din pasiune”. Particip la un exercițiu de intervenție organizat pe tronsonul închis circulației publice al autostrăzii A1 Sibiu – Boița. Iar oamenii care încearcă să mă salveze sunt pompieri, paramedici și ceilalți participanți la o simulare menită să-i pregătească pentru unul dintre cele mai dificile scenarii: un accident rutier cu victime multiple.

Știu toate acestea. Am citit fișa cu scenariul de câteva ori înainte. Și totuși, când pompierul se apropie de parbriz, încerc să-mi țin respirația sub control și să intru în rol.

Închid ochii pentru o clipă. Mai trag aer în piept de două ori. Apoi mă întorc în poveste.

În mașina roșie sunt o mamă și trei copii. Doi dintre copii au murit. Unul singur mai trăiește, dar este în stare gravă.

Când exercițiul începe să doară

Alex este în spatele meu. Este elev în pregătire pentru o carieră de pompier, iar astăzi joacă rolul singurului copil supraviețuitor. Și el trebuie să pară grav rănit, să urmeze indicațiile primite și să rămână în scenariu.

Am povestit cât am stat amândoi încarcerați în mașina răsturnată pe autostradă. Alegerea acestei meserii are rădăcini în familie. Tatăl său lucrează ca asistent la Ambulanța din Sibiu, iar fratele mai mic își dorește să devină polițist. Salvarea oamenilor pare să fi devenit, în feluri diferite, o preocupare comună a familiei lui.

Acum, însă, Alex este copilul meu, prins într-un accident, iar eu trebuie să mă comport ca o mamă care nu știe dacă îl va mai vedea vreodată ridicându-se de pe bancheta din spate.

Îmi dau seama cât de subțire este granița dintre ceea ce știu și ceea ce simt.

Pe autostradă, scenariul este mult mai amplu decât povestea noastră. Sunt mai multe vehicule, numeroase victime, persoane încarcerate și o situație complicată de prezența unei substanțe periculoase, acid sulfuric, transportată de unul dintre vehiculele implicate. Într-un asemenea caz, salvatorii nu trebuie doar să scoată oamenii dintre fiare, ci și să evalueze riscurile pentru victime și pentru propriile echipe.

De undeva, prin stațiile de comunicații, vin informații fragmentate. Se cer resurse suplimentare. Se numără victimele. Se caută soluții pentru accesul echipajelor medicale. Cineva solicită încă un coleg pentru descarcerare.

Vocea de la stație și vocile oamenilor de lângă mașină se suprapun. Din când în când, aud câte o indicație clară, apoi iarăși un amestec de zgomote, întrebări și răspunsuri.

Pentru cineva care privește de la distanță, toate acestea ar putea părea haos. Pentru cei prinși în mijlocul intervenției, fiecare secundă înseamnă o decizie.

„Nu vă speriați. Suntem aici să vă ajutăm!”

Pompierii încep prin a evalua locul accidentului. Trebuie să înțeleagă cum sunt poziționate vehiculele, ce riscuri există și cum pot ajunge la victime fără să pună în pericol pe nimeni.

Înainte de a tăia tabla, mașina trebuie stabilizată. Salvatorii folosesc dispozitive de sprijin și pene de fixare pentru a împiedica vehiculul să se miște în timp ce lucrează. Apoi caută o cale de acces pentru colegul care va acorda îngrijiri victimei în interiorul mașinii.

Unul dintre pompieri vorbește cu mine. Îmi pune întrebări, încearcă să afle ce mă doare și de unde sângerez. Îmi spune că au venit să mă ajute. Că va intra un coleg la mine.

„Doamnă, nu vă speriați. Suntem aici să vă ajutăm.” Întreb cu lacrimi în ochi despre copiii mei.

„Sunt bine, stați linistită. Să ne concentrăm pe dumneavoastră. Trebuie să vă scoatem de aici.”

Cuvintele acestea, atât de simple, capătă o greutate aparte când ești celălalt om, cel care nu știe ce urmează. Iar modul uman în care ei interacționează te face să te simți în siguranță. Te gândești că sunt profesioniști, știu ce fac, o să fii bine.

În jurul meu, salvatorii se pregătesc să îndepărteze geamul și să creeze spațiul necesar extragerii. Fiarele care urmează să fie tăiate trebuie controlate, iar eu trebuie să fiu protejată. Un salvator de la SMURD mai mic de statură și cu ochelari se poziționează deasupra mea. Apoi pune un fel de copertină ca un scut special, pentru ca cioburile și resturile să nu mă rănească.

„O să vă protejez eu, stați liniștită”, îmi șoptește.

Apar instrumentele de descarcerare, iar planul de lucru se conturează treptat. Uneori, o ușă poate fi îndepărtată. Alteori, accesul necesită tăierea unor elemente ale caroseriei. Totul depinde de poziția victimei și de deformarea mașinii.

În jurul nostru se discută despre protecția rigidă, despre spațiul necesar pentru targă și despre modul în care poate fi scoasă fiecare persoană.

Eu mă concentrez asupra durerii. Piciorul stâng. Sângele. Copiii.

„Unde sunt copiii?”

Întrebarea îmi scapă din nou. O repet, de parcă răspunsul ar putea schimba ceva.

Într-un exercițiu, poți să-ți scoți echipamentul la final, să te ridici și să discuți despre ce nu a funcționat. Într-un accident adevărat, nimeni nu poate apăsa un buton pentru a reveni la început.

De la mașina avariată la triaj

Intervenția continuă. Pompierii lucrează pentru a crea spațiul necesar extragerii, în timp ce echipajele medicale trebuie să evalueze victimele și să stabilească ordinea în care sunt evacuate.

Nu este suficient să scoți oamenii din mașină. Ei trebuie protejați pe tot parcursul operațiunii, iar mișcările trebuie adaptate rănilor fiecăruia. În cazul meu, fractura deschisă și sângerarea impun atenție, iar durerea îmi face dificilă orice mișcare.

Sunt încadrată în cod roșu, categoria de triaj pentru victimele cu prioritate maximă, care au nevoie de intervenție medicală imediată. Încep pregătirile pentru transportul meu la ambulanță.

Dincolo de rolul meu, văd cum echipele încearcă să gestioneze întregul tablou. Victime conștiente și inconștiente, persoane încarcerate, răni de gravitate diferită și riscul contaminării în scenariul cu substanța periculoasă. O victimă extrasă nu înseamnă automat o victimă în siguranță. Dacă există contaminare, trebuie organizată și decontaminarea, astfel încât substanța să nu fie transportată mai departe, inclusiv în ambulanțe.

În cele din urmă, sunt scoasă din mașină și transportată la ambulanță. Povestea mea continuă în zona de triaj, apoi în cortul medical. Dar acolo sunt aproape inconștientă. Mi s-au pus perfizii. Nu mai simt durerea fizică. Rămâne gândul la copii și la teama că n-o să-i mai văd. În cele din urmă sunt intubată și pregătită pentru transferul la Spitalul Clinic Județean de Urgență Sibiu.

Intubația înseamnă introducerea unui tub în trahee pentru a asigura respirația atunci când victima nu o poate susține în mod adecvat singură. Pentru mine, este încă o etapă a unei intervenții care, privită din exterior, pare o succesiune de proceduri. Din interior, este o pierdere continuă a controlului asupra propriului corp și a lucrurilor care urmează să se întâmple.

Și atunci mă gândesc la cât de mult contează ca fiecare om să știe ce are de făcut. Să știe cine preia victima, cine coordonează transportul, cine comunică informațiile și cine se asigură că echipele pot lucra în siguranță.

Pentru că, în mijlocul unui accident cu multe victime, salvarea nu înseamnă doar curaj. Înseamnă și ordine, comunicare și capacitatea de a lucra împreună.

Când salvatorii își analizează propriile greșeli

După ce intervenția se încheie, atmosfera se schimbă. Nu mai sunt sirene, ordine strigate peste zgomotul utilajelor sau întrebări repetate de lângă geamul unei mașini. Participanții se adună în cerc și discută, la fel ca în jurul unei mese rotunde, pe rând, despre desfășurarea exercițiului.

Nu este o întâlnire în care cineva trebuie să demonstreze că a făcut totul perfect. Dimpotrivă, tocmai momentele în care lucrurile nu au mers cum trebuia devin cele mai importante.

Sunt analizate coordonarea echipelor, comunicarea prin stații, evacuarea victimelor și organizarea zonei de decontaminare. Într-un scenariu atât de complex, nu este suficient ca fiecare instituție să-și cunoască propriile atribuții. Trebuie să știe și când, cum și cu cine să comunice.

Totul este important. De la organizarea ambulanțelor, la implicarea voluntarilor și la transmiterea informațiilor către echipajele medicale. Dacă există risc de contaminare, trebuie să fie clar unde sunt direcționate autospecialele, cum ajung în zona de decontaminare și ce traseu urmează după aceea. O comunicare incompletă poate întârzia intervenția și poate pune în pericol personalul medical.

Polițiștii au, la rândul lor, un rol esențial. Într-un accident real pe autostradă, ei trebuie să contribuie la asigurarea perimetrului și la protejarea echipelor de intervenție. În funcție de situația din teren, traficul poate fi oprit sau deviat, astfel încât pompierii și medicii să poată lucra fără riscul de a fi loviți de alte vehicule.

Pe autostradă, salvatorii trebuie să ajungă la victime, dar trebuie să și plece în siguranță de acolo.

O mână întinsă celor care au supraviețuit

La masa discuțiilor apare și rolul voluntarilor Crucii Roșii.

Într-o intervenție cu victime multiple, nu toți cei afectați au nevoie de același tip de ajutor. Victimele încadrate la cod verde sunt, în general, persoane cu răni ușoare, care pot merge și ale căror funcții vitale nu sunt afectate imediat. Ele nu au prioritatea medicală a victimelor în stare critică, dar asta nu înseamnă că nu au nevoie de atenție.

Un om care a trecut printr-un accident poate fi în stare de șoc, dezorientat, speriat sau incapabil să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său. Chiar dacă nu are nevoie de intervenție medicală urgentă, poate avea nevoie de cineva care să-i vorbească, să-i explice ce urmează și să-l ajute să-și contacteze familia.

Aici pot interveni voluntarii Crucii Roșii, în limitele pregătirii și atribuțiilor lor, oferind sprijin uman, psihologic și emoțional persoanelor care așteaptă evaluarea sau alte indicații. Ei nu înlocuiesc personalul medical și nici intervenția specializată în sănătate mintală, dar pot contribui la reducerea panicii și la orientarea victimelor.

Odată scoase din zona de pericol, victimele se adună în punctele de triaj, iar nevoia de personal devine și mai vizibilă.

La final, participanții revin asupra întregii intervenții. Fiecare spune ce a funcționat, unde au apărut întârzieri și ce ar trebui schimbat pentru ca, data viitoare, echipele să fie mai rapide și mai eficiente.

Sunt discuții concrete, despre oameni, despre felul în care instituțiile pot învăța să colaboreze mai strâns, nu doar atunci când se întâlnesc într-un exercițiu, ci și atunci când o alarmă le scoate din sedii și le trimite către un accident adevărat.

La finalul celor trei ore de exercițiu

Pentru mine, ziua se încheie cu o senzație greu de explicat. Am fost o mamă care și-a pierdut doi dintre copii, o femeie cu o fractură deschisă, o victimă încadrată la cod roșu, un pacient intubat și transportat la spital. Am trăit toate acestea în limitele unui scenariu, dar emoția nu a fost în întregime fictivă.

Pentru că ni se poate întâmpla oricând, oricui. Pentru că, într-o zi, întrebarea „Doamnă, mă auziți?” nu va mai face parte dintr-un scenariu. Iar răspunsul celui aflat în mașină va conta mai mult decât orice exercițiu, orice procedură și orice discuție de la final.

Atunci, în locul lacrimilor pe care mi le-am șters astăzi și al mașinii roșii din care am fost scoasă, vor fi oameni adevărați, familii care așteaptă și salvatori care nu vor avea voie să greșească.

Poate că cea mai bună intervenție a salvatorilor este cea de care nu mai avem nevoie. Să conducem cu grijă, pentru ca fiecare om să ajungă acasă, iar mașinile roșii să rămână doar în scenariile exercițiilor.