Mădălina Popianoș, consilier parental, despre miturile din parenting: Copiii nu sunt manipulatori, pedeapsa nu înseamnă educație, iar un „nu”, nu traumatizează

Parentingul modern înseamnă să-l lași pe copil să facă tot ce vrea? Un „nu” îl traumatizează? Trebuie să fim părinți perfeți? Mădălina Popianoș, consilier parental în Sibiu, spune că sunt mituri. Unele sunt răspândite chiar de oameni cu mulți urmăritori pe siteurile de socializare. În interviul acordat redacției Turnul Sfatului ea explică diferența dintre blândețe și permisivitate. Spune ce să faci când copilul are o criză în supermarket și de ce limitele îl liniștesc pe copil. Vorbește și din experiența ei de mamă, despre zilele în care greșește, își cere iertare și repară.

Mădălina Popianoș a absolvit Facultatea de Litere și a lucrat o perioadă în vânzări tehnice. Înainte să devină mamă, a studiat pe cont propriu psihologie, dezvoltare personală și parenting. Apoi s-a format în consiliere parentală la Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie din România, cu György Gáspár și Diana Stănculeanu. Lucrează cu părinții, nu direct cu copiii, pe teme precum relația părinte-copil, separarea, divorțul sau doliul. Inspirată de fiul ei, organizează ateliere pentru copii între trei luni și cinci ani, care vin însoțiți de părinți. Coordonează și „Cuibul cu sens”, un grup de sprijin pentru părinți.

Reporter: Cuvântul „parenting” a devenit foarte la modă în ultimii ani. Ce înțeleg oamenii prin el și ce înseamnă de fapt?

Mădălina Popianoș: Este adevărat că termenul de parenting sau parenting modern a căpătat multă popularitate în ultima vreme și, de cele mai multe ori, auzim tot felul de definiții ale lui, mai cu seamă de la oameni care nu îl practică.

Mulți oameni consideră că parentingul modern înseamnă lipsa regulilor și a limitelor, că un copil poate să facă ce dorește el, că nu-i poți spune „nu” și că are libertate deplină în a decide și a alege. Acesta este însă un mit.

La ce se referă, de fapt, parentingul modern? Îl putem numi în mai multe feluri. De la stil autoritativ (atenție, să nu-l confundăm cu stilul autoritar!), stil democratic, cu blândețe și respect și până la stil de parenting conștient.

Indiferent de denumire, orice stil de parenting se încadrează în cele patru tipuri clasice, definite prin combinația a două mari categorii de comportamente: structura și căldura. Cele patru stiluri sunt conștient (sau autoritativ / cu respect și blândețe), autoritar (bazat pe reguli rigide și control), permisiv (bazat pe căldură și afecțiune, dar lipsit de limite) și stilul neglijent (sau neimplicat). Fiecare dintre aceste stiluri combină diferit cele două dimensiuni (structura și căldura).

Așadar, acest stil autoritativ sau conștient presupune un echilibru fin între cele două categorii: structura și căldura. Asta înseamnă că un copil este crescut cu iubire, afecțiune și respect, dar în același timp are și limite ferme, care sunt puse cu blândețe.

Ce este însă cel mai deranjant este că, în ultima vreme, am auzit acele prime definiții greșite, în care copilul este lăsat să facă absolut tot ce dorește, promovate chiar de persoane cu rezonanță în comunitate, de oameni cu o audiență mare și mulți urmăritori. Consider că există un mare pericol aici, faptul că se transmit informații care nu au un fundament științific și care nu sunt adevărate.

Care e cel mai răspândit mit pe care îl auzi de la părinți?

Oh, ar fi mai multe mituri pe care le aud frecvent de la părinți. Printre acestea se numără faptul că parentingul modern creează monștri, creează copii care ți se urcă în cap, creează persoane cu probleme de gestionare a furiei sau a emoțiilor, cu adicții. Un alt mit ar fi faptul că copiii trebuie pupați doar în somn sau că nu trebuie ținuți în brațe, că-i răsfățăm.

Sau faptul că copiii sunt manipulatori și folosesc plânsul sau crizele de furie ca să obțină ce-și doresc. Ori faptul că a-i pedepsi înseamnă a-i educa și că, prin pedeapsă, uneori chiar prin abuz fizic, vor deveni oameni integri și cu o moralitate crescută.

Se confundă des „parentingul blând” cu „parentingul permisiv”. Care e diferența, pe scurt?

Diferența majoră între stilul de parentaj permisiv și cel blând este lipsa regulilor și a limitelor. Stilul permisiv este caracterizat în mare măsură de căldură: copilul este iubit, părinții oferă afecțiune, cuvinte de laudă, atingeri, mângâieri și încurajări. Însă acești părinți se tem de emoțiile puternice ale copiilor, în special de cele negative, și au dificultăți în a le pune limite. De multe ori cedează în momentul în care stabilesc o regulă și nu reușesc să se țină de ea.

În schimb, stilul blând are această componentă de căldură, dar introduce și structura. Copilul beneficiază de ghidaj, de sprijin în dezvoltarea autocontrolului, i se comunică cu claritate ce se așteaptă de la el, este respectat, este ajutat să ia decizii și să învețe să respecte și emoțiile altora.

Chiar îl traumatizează pe copil un „nu”? De unde vine teama asta?

Nu, cu siguranță cuvântul „nu” nu produce traume copilului. Ce ar putea fi supărător sau, în unele situații, traumatizant este felul în care se spune acest „nu”. Ca să înțelegem un lucru: trauma se produce în momentul în care un copil suferă în singurătate, nu poate vorbi, nu poate împărtăși cu părinții prin ce trece, sau când emoțiile sale nu sunt primite și acceptate de către părinți, iar pentru el nu are sens ce i se întâmplă.

Cred că teama părinților de a spune „nu”, ca să nu creeze o traumă, vine din faptul că mulți dintre noi venim cu propriile traume din copilărie și ne dorim din tot sufletul să fim părinți mai buni, să nu le provocăm aceleași daune psihice copiilor noștri. Intenția de la bază este nobilă și foarte bună: dorința de a nu ne traumatiza copiii. Însă nu spunerea unui „nu” ferm produce trauma.

Cum spui „nu” fără să strigi și fără să cedezi la a treia smiorcăială?

Secretul este ca „nu”-ul sau regula să fie transmise înainte ca părintele să ajungă la propria sa limită psihică, la oboseală și epuizare. Pentru că de multe ori ajungem să strigăm după ce am acceptat și am trecut cu vederea mai multe lucruri care pentru noi nu erau de fapt în regulă, cărora le-am fi spus „nu”. Apoi, când ajungem în sfârșit să punem limita, o facem cu furie, cu lipsă de răbdare și fără să ne mai alegem cuvintele; practic, devine un gest impulsiv.

Ce putem face este să adoptăm regula „spui, spui, faci”. Ca să dăm un exemplu: dacă copilul face baie în cadă și începe să stropească cu apă peste tot, iar noi în casă avem regula că nu împrăștiem apa prin toată baia, părintele poate spune în primă fază: „Aș aprecia să ai grijă ca apa să rămână în cadă atunci când te joci.” Data următoare când se întâmplă, îi putem spune: „Observ că-ți e greu să te abții să împrăști apa în afara căzii, așa că data viitoare când se mai întâmplă, voi fi nevoit să te scot din cadă.”

În momentul în care se întâmplă din nou, facem exact asta: scoatem copilul din cadă și, chiar dacă el reacționează furios, chiar dacă plânge sau se zbate, ne ținem de ceea ce am spus. Este foarte important să păstrăm fermitatea, dar cu blândețe. Nu trebuie să scoatem copilul într-un mod furios. Putem să-l consolăm, putem să-l alinăm: „Știu că-ți este greu să ieși acum din cadă, știu că-ți place să te joci mult acolo, dar acum trebuie să ieși, trebuie să te scot.”

Este foarte important, de asemenea, să nu apelăm la amenințări goale. Aici mă refer la a-i spune copilului că, dacă nu respectă o limită, urmează să facem ceva – de exemplu, că, dacă nu-i dă altui copil jucăria în parc, vom pleca acasă – iar apoi să nu ne ținem de cuvânt. Acesta poate fi pasul cel mai dăunător în a putea aplica cu eficiență limite pe viitor.

Ce se întâmplă cu un copil care crește fără limite? Cum arată el la 7 ani, apoi la 15?

Este foarte greu de spus cu exactitate cum ar putea evolua un copil la 7 sau la 15 ani prin prisma faptului că nu are limite, pentru că există multe variabile de luat în calcul și fiecare familie este diferită. Dar ce pot să spun e că ar putea crește cu ideea că lui i se cuvine totul, că regulile nu sunt făcute pentru el și ar putea să nu țină cont de emoțiile, sentimentele sau limitele altor persoane.

Ar putea avea dificultăți în a-și pune sieși limite, ceea ce poate duce la adicții. Și, per total, consider că lipsa limitelor se poate transforma foarte ușor la maturitate în probleme din spectrul tulburărilor narcisice.

Limitele îi fac pe copii nefericiți sau, dimpotrivă, îi liniștesc?

Imaginează-ți că este noapte și conduci o mașină pe drumuri cu foarte multe curbe și denivelări, complet neiluminate și fără niciun fel de indicatoare rutiere. Exact așa se simte un copil care nu are limite, care nu are reguli.

El are nevoie de ghidaj și de reguli ca să se simtă în siguranță. Ce se întâmplă, de fapt, când lăsăm lucrurile la latitudinea copilului este că, practic, transferăm responsabilitatea noastră de părinți asupra lui. Copilul are nevoie să știe că părintele știe ce este de făcut în viața de zi cu zi sau în situații mai speciale și că nu trebuie să-și facă el griji pentru a decide sau a alege ce este mai bine pentru el. Copiii nu au, de la o vârstă fragedă, capacitatea de a lua singuri decizii majore pentru ei.

Așadar, limitele le fac un foarte mare bine și îi ajută să se concentreze pe explorare și pe dezvoltarea celorlalte structuri necesare creșterii.

Mulți părinți se informează de pe Instagram și TikTok sau cer sfaturi pe grupuri de pe Facebook. Ce bine și ce rău face asta?

În era informației în care ne găsim și unde există atât de multă informație pe absolut orice subiect, este foarte greu ca un părinte să filtreze și să analizeze care informații sunt bazate științific, care nu, care ar avea un impact pozitiv sau negativ, așa că părinții ajung adesea să apeleze la grupuri de Facebook sau să asculte diverși specialiști din social media. Și acesta este un lucru bun, pentru că înseamnă că părintele are inițiativa de a căuta informații, ceea ce este de apreciat.

Partea pozitivă de care pot beneficia părinții aflați în această situație este că, împărtășind un eveniment din propria viață și găsind alte persoane care au trăit același lucru, își alină puțin singurătatea și gândul că doar lor li se întâmplă, că sunt greșiți sau fac ceva greșit. De asemenea, pot avea acces la o comunitate socială, un sat digital, cum l-am putea numi.

Pericolul este că pot avea acces la o serie de informații care nu au bază științifică și care ar putea conduce la adoptarea unor comportamente nepotrivite. Un alt dezavantaj îl reprezintă anxietatea de performanță, și anume faptul că în social media vedem părinți care afișează mereu case curate, copii calmi, care sunt complianți și cu care colaborează bine, în timp ce părinții se confruntă cu propria lor oboseală și epuizare. Toate acestea pot crea o imagine sau un standard nerealist, care le poate provoca părinților sentimente profunde de vinovăție, de rușine, de inadecvare.

Așadar, recomand verificarea surselor din care își iau informația, consultarea cu un specialist și filtrarea tuturor informațiilor prin propriul instinct.

Părinții de azi par mai vinovați ca oricând, că muncesc mult, că nu stau destul cu copilul. Influențează vinovăția asta felul în care pun limite?

Desigur, vinovăția îi poate face pe părinți să devină mai permisivi, să renunțe la reguli sau să cedeze când se lovesc de emoții negative din partea copiilor. De asemenea, pot recurge la cadouri sau la oferirea de obiecte pentru a compensa lipsa afecțiunii sau a timpului petrecut împreună, ceea ce îl poate face pe copil să confunde, la maturitate, iubirea sau atașamentul emoțional cu siguranța materială.

Ecranele sunt probabil cel mai mare câmp de luptă din familii. Cum arată o limită sănătoasă aici?

Disciplina ecranelor este un subiect foarte amplu și este foarte greu să spun în câteva cuvinte cum anume putem aborda în mod sănătos acest subiect. Este nevoie de mai multe considerente de luat în calcul, de la vârsta copiilor până la comportamentul digital al părinților și valorile după care ei trăiesc. Așadar, pe scurt, pot spune că și în cazul ecranelor limitele se pun la fel ca în orice altă situație, adică cu blândețe, respect și fermitate.

Profesorii spun tot mai des că vin la școală copii care nu acceptă un refuz. Vezi și tu fenomenul?

Acest comportament își poate avea originea tot în lipsa limitelor, prin faptul că copiii nu reușesc să dezvolte toleranța la frustrare. În momentul în care punem limite copilului, acesta exersează modul în care poate să gestioneze un refuz sau un eșec. Iar fără acest lucru, el poate reacționa cu furie, cu revoltă sau cu dificultăți majore în fața oricărei situații care nu se desfășoară exact așa cum își dorește.

Bunicii și părinții noștri au crescut copii cu „bătaia e ruptă din rai”, iar părinții de azi au fugit în extrema cealaltă. Există o cale de mijloc?

Cred că mare parte dintre părinții care aplică un parenting permisiv sunt dintre cei care au simțit pe pielea lor trauma abuzului fizic primit de la părinți (pentru că mai avem și cealaltă tipologie, care consideră că „uite, m-a bătut și ce adult respectabil am ajuns”). Ei ajung la un moment dat la concluzia că vor să se comporte opus modului în care părinții lor s-au purtat cu ei. Și, având această perspectivă în minte, ajung să fie foarte permisivi cu copiii lor, să permită comportamente nepotrivite și să crească niște copii cărora le pun cu greu reguli și limite.

Există o cale de mijloc, iar aceasta necesită foarte multă atenție și conștiență din partea părintelui, mult lucru cu sine. Părinții au nevoie să înțeleagă că copilul este o ființă distinctă de ei și să fie atenți, atunci când fac un lucru, dacă îl fac pentru că asta este nevoia copilului sau nevoia copilului lor interior. Așadar, trebuie să fie mereu atenți să ofere copilului de ce are el nevoie, nu ceea ce i-a lipsit părintelui.

Secretul este ca ei să se gândească ce valori vor să transmită copilului lor, ce fel de om vor ca el să devină peste 20 de ani, ce fel de relație vor să aibă cu copiii lor deveniți adulți și să se gândească la cum vor ei să fie ca părinți, nu la cum nu vor să fie. Pentru că adesea mintea ne joacă feste și ignoră cuvântul „nu”, așa că ajung să repete acțiuni și tipare ale propriilor părinți, deși nu își doresc acest lucru.

Copilul face o criză în supermarket, toată lumea se uită. Ce face părintele în momentul acela?

Când un copil are o criză, un părinte ar putea să urle la el și să-i aplice o corecție fizică, eventual să-l plesnească. (Ceea ce nu recomand.) Sau ar putea să se oprească, să coboare la nivelul lui, să-i ofere mângâiere folosind foarte puține cuvinte. De ce puține cuvinte? Deoarece, într-un episod de copleșire, creierul rațional al copilului nu funcționează. Copiii intră într-un mod de supraviețuire și nu pot asculta sau auzi cuvintele care li se spun în acel moment. Așa că părinții degeaba continuă să le explice sau să aducă argumente raționale: la o vârstă mică, creierul lor nu este suficient de dezvoltat încât să poată procesa cuvintele părintelui în acele momente.

Așadar, este nevoie de cât mai puține cuvinte, de apropiere, mângâieri sau spațiu (în funcție de semnalele pe care le dă copilul), însă părintele trebuie să rămână în proximitatea lui, foarte aproape, chiar și fără a-l atinge. Dacă copilul permite atingerea, îl poate lua în brațe și poate sta așa puțin, până când acesta reușește să se simtă din nou în siguranță emoțională și fizică. Eventual, dacă este puțin mai mare, îl poate ajuta să facă un exercițiu de respirație. În principiu, este nevoie de foarte multă răbdare și blândețe.

Dacă părintele este deranjat de persoanele din jur, se poate retrage cu copilul într-un colț sau într-un loc care să ofere mai multă intimitate, îl poate duce în mașină sau în afara magazinului. De multe ori, părinții recurg la comportamente autoritare, poate nespecifice lor, atunci când simt presiunea mai multor ochi ațintiți asupra lor.

Ce greșeli fac cel mai des părinții care își doresc sincer să fie „buni”?

Am văzut situații în care părinții își doresc să fie prietenii copiilor lor. Or, acest lucru nu cred că este în avantajul copiilor și nici în cel al părintelui. Părinții nu le pot fi doar prietenii copiilor lor. Le pot fi și prieteni, dar pe lângă responsabilitatea de a le fi părinte, de a le fi ghid, de a le fi lider, de a-i învăța care sunt normele sociale și regulile lumii în care trăim. Este mult mai greu, atunci când te autoproclami „prietenul” copilului tău, să stabilești limite și reguli clare cu el.

Părinții recurg de multe ori la acest lucru pentru că își doresc să fie părintele bun, părintele distractiv. Or, copilul are nevoie să integreze ideea că părintele poate fi și „bun”, și „rău”, rău în sensul că pune limite și nu îi permite copilului să facă absolut tot ce-și dorește în orice moment. Copilul are nevoie să integreze această ambivalență, pentru a putea privi lucrurile cu flexibilitate și nu în termeni rigizi de alb și negru la maturitate.

Care crezi că este cel mai important lucru pe care un părinte trebuie să-l rețină după ce citește acest material?

Să fii părinte este un drum extrem de greu, plin de efort și compromisuri, dar nu imposibil. Aș vrea ca părinții să rămână cu ideea conceptului de „părinte suficient de bun”, un adult flexibil, care își dă voie să greșească fără a se condamna și care știe să revină asupra situațiilor pentru a le repara. Copiii nu au nevoie de perfecțiune; un astfel de ideal le-ar seta un standard nerealist și imposibil de atins. În schimb, au nevoie de adulți autentici, care își asumă greșelile, le repară și gestionează imperfecțiunea, deoarece ei învață în primul rând prin modelare comportamentală.

Așadar, ideea că pentru a fi un părinte bun trebuie să te sacrifici, să te epuizezi fizic și emoțional ori să te dedici 100% copilului este un mit. Un părinte este cu adevărat bun atâta timp cât ține cont și de propriile nevoi, își păstrează spațiul pentru lucrurile care îi aduc bucurie și își rezervă timp pentru prieteni. Toate aceste alegeri sunt sănătoase și îi oferă copilului un model echilibrat de viață.

Aș vrea să mai aduc în atenția părinților importanța conectării înainte de corectare: „Connect before correct”. Atunci când avem de-a face cu un copil care prezintă comportamente de opoziție, este esențial să ne oprim și să îi oferim conectarea de care are nevoie pentru a se simți văzut, iubit, prețuit și pentru a-i reda siguranța în părinte și în relația cu el.

Sunt momente în care cedezi doar ca să scapi de o criză? E o greșeală sau e omenesc?

Desigur că nimeni nu poate avea pretenția că este perfect, oricât de specialist ar fi. Cu toții avem momente când greșim, când suntem obosiți, epuizați și avem comportamente pe care le regretăm, care nu ne plac și care ne fac ulterior să ne simțim vinovați. Consider că este cu siguranță omenesc să greșim și nu am avea cum să fim altfel. Este în regulă să greșim.

Ți s-a întâmplat să spui „nu” și apoi să te simți vinovată? De unde vine vinovăția asta și ce faci cu ea? E bine să schimbi acel „nu”?

Cu siguranță mi s-a întâmplat să spun „nu” și apoi să regret. Poate că mi-am dat seama că am fost prea dură cu copilul sau că aveam așteptări nerealiste raportat la etapa de dezvoltare în care se află. Vinovăția vine din faptul că simțim că am greșit și că poate nu știm cum să abordăm situația din altă perspectivă, cum să facem lucrurile diferit. Vinovăția este o emoție care blochează, care ne face să nu mai putem vedea soluțiile și rezolvarea situației în care ne aflăm.

De aceea, încerc să practic autocompasiunea ori de câte ori pot, să fiu blândă cu mine și să mă gândesc că oricine greșește, că nimic nu este stricat pentru totdeauna și că orice se poate repara oricând. În unele situații este necesar să schimbăm un „nu” care a fost spus impulsiv, fără să stăm prea mult să ne gândim de ce îl rostim. Putem să ne dăm voie să fim flexibili și să revenim asupra limitei, explicându-i, desigur, copilului de ce am luat această decizie și de ce am considerat că nu era necesară aplicarea acelei reguli.

De câte ori punem o limită, ar fi bine să ne gândim înainte dacă ea îl servește pe copil sau îl servește pe părinte. Regulile ar trebui să fie pentru bunăstarea copiilor și nu pentru confortul părinților. O regulă este cu adevărat bună în momentul în care copilul învață ceva din ea, îl menține sănătos și îl ferește de pericole.

Dacă îți scapă o reacție de care nu ești mândră, se poate repara? Cum vorbești cu un copil după ce ai greșit tu?

Sigur, orice greșeală se poate repara. În momentul în care greșesc și am o reacție nepotrivită, încerc să nu arunc vinovăția asupra copilului, să nu-i spun că am reacționat așa pentru că el a strigat sau a avut un comportament nepotrivit. Încerc doar să-i explic simplu: „Uite, mama este obosită, îmi pare rău, n-ar fi trebuit să ridic tonul la tine, n-ar fi trebuit să-mi pierd răbdarea. Am greșit, te rog să mă ierți. Voi încerca ca pe viitor să am mai multă grijă la cum îmi reglez emoțiile.”

Bunicii permit lucruri pe care părinții nu le permit. Cum păstrezi limitele când nu ești singurul adult din viața copilului?

Este nevoie să ținem cont de situațiile și de contextul de viață, existând aici foarte multe variabile. Contează foarte mult frecvența: dacă copilul se vede cu bunicii mai rar, o dată pe lună sau și mai rar, faptul că bunicii le permit copiilor lucruri pe care părintele nu le permite nu reprezintă o mare problemă, având în vedere că se întâmplă destul de rar.

Poate deveni o problemă în momentul în care copiii petrec mult timp cu bunicii — zilnic, săptămânal sau perioade lungi de timp. În această situație, copiii îi privesc deja pe bunici ca pe niște figuri de atașament și ca pe niște modele, așa că este nevoie de mai multă atenție. Cel mai potrivit ar fi ca bunicii să încerce să sprijine părinții, fără să saboteze regulile și limitele pe care aceștia le-au impus.

Părinții pot avea o discuție deschisă cu bunicii, în care să le comunice regulile de bază după care se ghidează. De exemplu, dacă un copil nu are acces la ecrane în casa părinților sau nu mănâncă dulciuri, pot cere același lucru și bunicilor. Aici ține foarte mult de deschiderea bunicilor, de relația dintre generații și de discuțiile purtate pentru a se ajunge la un consens.

Citește și:

Inspirată de fiul ei, o sibiancă a devenit consilier parental și organizează ateliere pentru copii și părinți. Mădălina Popianoș: „Simt că munca mea are un impact în comunitate”