Gheorghe Pupeză, 50 de ani la catedră: „Copiii nu s-au schimbat, lumea lor s-a schimbat, iar noi trebuie să ne decidem ce vrem”

De aproape 50 de ani, Gheorghe Pupeză intră în lumea școlii cu aceeași curiozitate cu care a intrat prima dată într-o clasă. A fost profesor, inspector de fizică, director al Casei Corpului Didactic și, din 1987, unul dintre oamenii care au ținut în viață tradiția taberei de fizică de la Cisnădioara. S-a pensionat de patru ani, dar n-a plecat, de fapt, nicăieri. Încă pregătește copii, încă organizează, încă ține conferințe, încă vorbește despre fizică și încă se bucură când un fost elev îl oprește pe stradă să-l salute.

Gheorghe Pupeză este bistrițean. Spune că nu știe dacă a avut dintotdeauna vocația de profesor. A descoperit-o pe parcurs, ajutat și de oamenii pe care i-a întâlnit în școală. Profesorul său de fizică, din gimnaziu și până la liceu, i-a fost și diriginte și a rămas pentru el un model de dascăl, dar și de om. În familie mai existau rude care lucrau în domeniu, iar alegerea fizicii a venit cumva firesc.

A urmat Facultatea de Fizică din București, pe care a terminat-o în 1976. A fost repartizat la Liceul Agricol din Dumbrăveni, unde a predat patru ani. Își amintește acea perioadă cu plăcere. Copii buni, colegi cu care s-a înțeles foarte bine și un director pe care îl descrie ca fiind deosebit. Apoi au început să conteze ambițiile profesionale, dar și apropierea de Sibiu, unde era restul familiei.

A ajuns la Școala „Nicolae Iorga”, unde a predat până în 1992. Între timp, însă, parcursul lui profesional avea să se lărgească mult dincolo de sala de clasă.

19 ani în care a învățat să lucreze cu oamenii

În 1990 a ajuns la Inspectoratul Școlar, unde a fost inspector de fizică timp de zece ani. Din 2000 până în 2009 a condus Casa Corpului Didactic. Au fost 19 ani de administrație care, spune el, l-au învățat în primul rând să lucreze cu oamenii.

„Să identific oamenii din colectiv cu care poți să lucrezi, care îți împărtășesc ideile sau cu care poți să discuți o anumită problemă și să găsești soluții. Oameni cu care să nu te lovești de un zid. Mi-am descoperit și propriile defecte, apropo de ambiții și orgolii, și am învățat să mi le recunosc. Iar colegii mei, cei buni, au fost cei care m-au ajutat din punctul acesta de vedere. În cei 19 ani de administrație, la Inspectorat și la Casa Corpului Didactic, am avut parte de o pregătire și de o organizare personală, interioară, în ceea ce înseamnă comunicarea și relația cu ceilalți.”

Dintre toate lucrurile pe care le-a făcut, însă, unul îi aduce și astăzi o bucurie aparte când vorbește despre el. Este perioada de la Casa Corpului Didactic și, mai ales, proiectul CDI, derulat între 2000 și 2006, în colaborare cu partea franceză.

Acolo simte că nu a fost vorba doar despre o funcție sau despre o activitate administrativă, ci despre ceva care a rămas după el.

„A fost un proiect extraordinar, între 2000 și 2006, în colaborare cu partea franceză. Ni s-au deschis ochii și mintea văzând și alte lucruri și văzând că se poate. Pentru că înainte se mergea în vizite, vedeai o grămadă de școli în Germania, Austria sau Franța, veneai acasă și nu se întâmpla nimic. Cu proiectul CDI s-a întâmplat însă ceva. S-a ajuns chiar la legalizarea CDI-urilor.”

Iar aici vine, poate, una dintre cele mai mari satisfacții profesionale ale sale. În județ au fost începute 58 de centre de documentare și informare.

Nu doar a văzut lucruri făcute în alte țări, ci a reușit, împreună cu ceilalți, să aducă ceva din acea experiență în școala românească.

„Asta a fost bucuria mea cea mai mare. Că 58 de CDI-uri în județ au fost începute și dezvoltate. Realizările trebuie să aibă și finalitate. Mi se pare o șansă extraordinară și ceea ce se face acum prin Erasmus, dar esența ar trebui să fie ca, atunci când te întorci, să încerci să implementezi măcar două lucruri din ceea ce ai văzut acolo. Altfel, se confundă cu excursia”, spune dascălul.

Înapoi la catedră

În 2009, Gheorghe Pupeza s-a întors la catedră. A ales intenționat Colegiul Tehnic Textil, unde predă și astăzi și unde spune că a avut mai puține clase și, implicit, mai mult timp pentru ceea ce considera deja un alt mare angajament al vieții sale, performanța în fizică.

„Am ales intenționat un liceu cu un angajament mai mic din punctul de vedere al claselor, pentru că mai era un angajament mare, cel al performanței în fizică, care a început în 1987 și continuă până în ziua de astăzi.”

La Textil a găsit copii care nu veneau neapărat cu pretențiile unui liceu de elită, dar care aveau suficiente cunoștințe pentru a putea construi ceva împreună. A făcut proiecte, a inițiat Concursul „Adriana Popa” și a dus elevii în proiecte naționale.

Iar după pensionare, deși au trecut deja aproximativ patru ani, nu s-a oprit.

„Din plăcere”, spune. Și repetă când este întrebat dacă nu cumva face toate acestea din încăpățânare.

„Cuvântul «încăpățânat» nu-mi place, pentru că înseamnă ceva făcut aproape forțat. Eu fac asta din plăcere. Dacă n-aș face-o din plăcere, n-aș face-o din încăpățânare. Sunt, totuși, bistrițean. Am și eu ambițiile și orgoliile mele la care nu renunț. Învățate de la părinți și de la bunici.”

41 de ani de fizică, într-o tabără care a devenit tradiție

În 1987, împreună cu profesorul Bunău și alți colegi, a început prima tabără de fizică, la Râul Sadului. De atunci, oamenii s-au mai schimbat, generațiile s-au succedat, dar tabăra a mers mai departe.

În 2026 proiectul a ajuns la ediția cu numărul 41.

Pentru Gheorghe Pupeza, tabăra nu este doar despre probleme de fizică și copii foarte buni. Este și despre întâlniri, despre prietenii, despre oameni care se întorc în viața lui după ani.

„Chiar adineauri m-am întâlnit cu niște copii care au fost în tabără. Au ieșit în pauză de la Colegiul Lazăr și au trecut pe lângă mine fără altceva decât să mă salute și să mă întrebe: «Ce mai faceți?». Suntem încă în vacanță, încă cu gândul la tabără, și sunt copii care iubesc fizica.”

În fiecare an există premierea copiilor după etapa județeană a Olimpiadei de Fizică, tabăra, iar în ultimii ani s-au adăugat aproximativ trei conferințe anual. Asociația pentru Performanță în Fizică, al cărui președinte este Gheorghe Pupeză, încearcă să sprijine și copii care merg spre alte zone ale științei, inclusiv astronomie, din resurse financiare limitate.

Este multă muncă în spatele acestor lucruri și puțini bani. Dar el nu vorbește despre asta ca despre un sacrificiu.

„Mintea, mâna și ochiul să lucreze împreună”

Pentru profesorul de fizică, laboratorul rămâne esențial, spune dascălul. La Textil are laborator și este de părere că o clasă ar trebui să facă cel puțin trei activități de laborator pe an. Chiar și atunci când nu există aparatura ideală, experimentul nu trebuie abandonat.

„Mintea, mâna și ochiul trebuie să lucreze împreună. Se poate face. Nu cu câte aparate aveam noi la dispoziție, mai puțin, mai improvizat, dar se poate face.”

Pentru el, nici măcar telefonul mobil nu trebuie privit doar ca pe un obiect care distrage atenția.

„Telefonul mobil este un instrument esențial pentru fizică, nu este doar un aparat de comunicare. Și celelalte elemente simple, banale, ușor de făcut și care se încadrează în ora respectivă pot fi folosite.”

Iar succesul unei ore nu îl măsoară doar prin faptul că a apucat să parcurgă tot ce și-a propus.

„Dacă, la sfârșitul orei, copilul știe ce a făcut, știe să facă un calcul cum trebuie și știe să citească și să interpreteze niște date, apoi să le discute cu mine și între ei, ora a reușit. Și dacă n-a terminat, nicio problemă. Întâi te întrebi de ce n-ai terminat și faci astfel încât data viitoare să reușești.”

În ceea ce privește golul de profesori de fizică nu e, spune Gheorghe Pupeză, o noutate. Istoria asta se repetă periodic, cu justificări diverse, mai ales legate de plată.

„Am fost și noi prost plătiți când ne-am ales cariera”, spune el, amintind că nici atunci mulți colegi n-au rămas la fizică, ci au ales ingineria, unde se câștiga mai bine.

De altfel, crede că o simplă creștere salarială n-ar duce automat și la o creștere a interesului pentru meserie, „paradoxal”, spune el , ci mai degrabă o rearanjare firească a meseriilor, ca într-o piață care, încet-încet, își găsește echilibrul.

Ca semn al golului actual, la titularizarea din acest an, la fizică și chimie, niciun profesor nu s-a prezentat pentru gradele didactice, locuri pe care altădată era „bătaie”.

Motivul pentru care fizica nu mai atrage e, spune el, simplu de explicat. Dacă pui un elev foarte bun, de la Lazăr, de exemplu, în fața alegerii dintre inginerie, IT sau fizică, primele două atrag pentru că se câștigă mai bine de la început. Ca dascăl, spune el, „poate că nu ai suficiente finanțe ca să începi o viață doar cu banii aceia”.

Profesor sau dascăl?

Poate că aici se află cel mai bine filosofia lui de o viață. Și explică și de ce mai sunt persoane care folosesc și în ziua de astăzi termenul de „dascăl”.

„Când un profesor își cunoaște materia, știe să se organizeze, știe cum să predea și știe foarte bine ce competențe trebuie să aibă copiii și să urmărească acest lucru, materia este bine predată, bine înțeleasă, iar copilul atinge nivelurile de competență stabilite.

Un dascăl, pe lângă toate acestea, trebuie să știe să-și vadă elevul, să-l asculte, să-l înțeleagă. Să știe că într-o zi copilul foarte bun poate avea o zi foarte proastă și că cel care pare slab într-o zi poate deveni foarte bun. Acesta este dascălul care lucrează ca pedagog împreună cu meseria sa.

Este cel care merge cu plăcere la școală, care știe să facă față unui eșec, unei neplăceri sau chiar unei dispute cu un director ori cu un coleg. Iar când intră la clasă, totul rămâne dincolo de ușă. În interior se întâmplă evenimentul care se cheamă fizică”, spune el, convins că rolul aceste din urmă i se potrivește cel mai bine.

„O lecție poate începe de la un film, de la o întrebare, de la ceva care îi face pe copii curioși. Să spunem că suntem la clasa a X-a și întreb pe copii dacă au văzut filmul „Intestelar”. Oare ce am putea lua de acolo? Și așa începe lecția. În felul acesta începi să-l tragi spre tine. Asta înseamnă un dascăl, din punctul meu de vedere”, mai spune el.

Copiii sunt normali

După 50 de ani la catedră, Gheorghe Pupeza nu vorbește cu nostalgie despre generațiile de altădată și nici nu privește generația de astăzi ca pe una pierdută.

„Copiii sunt normali. Numai că ei nu trăiesc într-o perioadă în care am trăit noi. Iar noi, ca adulți, trebuie să conștientizăm asta. Să ne hotărâm ce vrem. Să-i aducem pe ei la standardele anilor ’80 sau să venim noi la condițiile acestor zile? Poate că adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc.”

Problema, spune el, nu este doar accesul la informație, ci felul în care copiii învață să o aleagă.

Uneori, o oră de fizică se transformă în discuție despre informații false de pe internet. Nu consideră că pierde timpul. Din contră.

„Nu-mi termin ora pentru că nu pot să-mi permit să nu discut cu ei despre problema asta și să spun: «Hai, lăsați, că asta nu ne interesează». Ne interesează, pentru că atunci când copilul iese din clasă cu informația aceea, cu ea se duce.”

Pentru el, educația înseamnă și lucruri aparent mici. Respectul. Salutul. Consecvența.

„Dacă îi spui unui elev o dată, de două ori, a treia oară te salută și elevul căruia nu-i predau, în curtea Liceului Textil, pentru că de două ori i-am spus: «Bună ziua! Oamenii, când se întâlnesc, se salută». Și a treia oară mă salută. Chit că nu este la clasă cu mine. Deci iată că s-a putut învăța lucrul acesta.”

Și apoi spune, aproape ca o concluzie pentru toată cariera lui: „Ține de noi să fim consecvenți pe câteva lucruri.”

Ce rămâne după un profesor

A avut mulți elevi care i-au rămas aproape. Îi urmărește și după ce pleacă din școală. Se interesează unde au ajuns, ce fac, cum le este viața.

Își amintește de elevii de performanță de la Școala „Iorga”, de cei de la Liceul „Gheorghe Lazăr”, de copiii cu care a lucrat la pregătiri și în tabere. Și spune despre ei ceva care, poate, valorează mai mult decât orice medalie.

„Sunt copii valoroși ca oameni. Ca oameni frumoși.”

Unul a ajuns în America, altul la universități importante, alții au devenit cercetători sau profesori. Unii s-au întors chiar ei la catedră, inclusiv în fizică.

Pentru un profesor care a petrecut o jumătate de secol în școală, acesta este unul dintre semnele că munca lui a mers mai departe.

Nu doar în formule, medalii sau rezultate. Ci în oameni.

Iar dacă ar putea schimba ceva în sistem, ar începe cu birocrația. Spune că un profesor care are în jur de 20 de ore de predare pe săptămână ajunge să mai petreacă cel puțin alte 20 de ore pregătind lecții, teste și activități, peste care se adaugă documentele administrative.

„Cred că, în primul rând, ar trebui redusă birocrația din învățământ. Sunt stive de documente pe care dascălul trebuie să le redacteze și să le realizeze ca să-și justifice activitatea și care îi mănâncă foarte mult din timpul necesar pregătirii orelor.”

La final, când vine vorba despre școală și despre ce ar trebui să rămână între părinți, elevi și profesori, se întoarce la ceva foarte simplu. Ce a primit și el de la părinții săi.

„Respect și încredere față de școală. Asta au avut propriii mei părinți și asta mi-au insuflat și mie. respect și încredere față de școală. Și asta se aplică tuturor: părinților, elevilor și cadrelor didactice”, încheie dascălul.

Gheorghe Pupeza încă promovează fizica, școala, copiii, profesorii, lucrurile făcute cu rost. Și, după 50 de ani, încă vorbește despre toate acestea nu ca despre o carieră încheiată, ci ca despre ceva care continuă. „Cât voi trăi”.

Citește și:

Profesorii care au scris istoria fizicii în Sibiu. Povestea lor, publicată în InHouse, o revistă de referință academică