Soare italian, chiar și când afară sunt nori. La Cannoleria, pofta vine mâncând

După aproape 20 de ani, mă reapuc de cronica de restaurant. Am stat departe pentru că mi s-a părut mereu că îmi lipsește spiritul critic. Asta e, sunt ușor de impresionat. Dar, până la urmă, rostul cronicii noastre nu e să împartă note ca la școală, ci să povestească o experiență. Iar experiența începe din clipa în care treci pragul.

Cannoleria a fost deschis de curând chiar în Piața Mică, în locul restaurantului Luna. Cel din urmă a rezistat un an și trei luni. Să sperăm că italienii vor scrie o poveste mai lungă.

La Cannoleria intri într-o încăpere în care galbenul pereților, mesele cu fețe în carouri roșii și albe și muzica italiană veselă par să fi făcut un pact împotriva vremii de afară. Italienii au talentul acesta de a pune bucuria în lucruri simple cum e mâncarea, muzica și conversația. Am ridicat din umeri și sprâncene și am oftat zâmbind. Na, ce spuneam, cu o melodie, un telefon vechi, un bleu-ciel, „furat” din vremea copilăriei mele și câteva alte nuanțe pastelate m-au introdus în atmosferă.

Când am ajuns, restaurantul era gol. La fel și terasa, pe care vremea nu prea te îndemna să stai. Sunt la început.

În interior, privirea fuge de la oglinzile înalte la rafturile cu produse italienești, uleiuri picante și mirodenii. Un colț de magazin care te face să te gândești că poți lua Italia la pachet, chiar dacă vacanța mai are de așteptat. Și chiar poți, pentru că au preț pe ele.

Baia e mică, îngrijită și are tot ce-i trebuie, deși e lipsită de veselia cromatică a restaurantului. Ca să ajungi la ea, traversezi un hol lung și poți trage cu ochiul în stânga și dreapta la uși în spatele cărora nu ai acces.

Povestea casei stă înrămată pe perete, ca o diplomă de familie. El, Andrea Di Russo, e bucătar născut în Sicilia și crescut la Roma. Ea, Andreea, e din București și are mulți ani de publicitate în spate. S-au cunoscut în Italia, iar după 50 de zile au hotărât să se căsătorească. Repede și din inimă, cum fac italienii. Au pornit „cu un buget aproape inexistent”, dar cu pinsa și cannoli siciliani în bagaj. Azi, Cannoleria e franciză, cremele de cannoli rămân „în familie”. Roșiile vin din Puglia, „o zonă cu foarte mult soare”. Iar personalul trebuie să știe să explice conceptul. Și ni l-au explicat și nouă. Pe scurt.

La masă am ales o pinsa (nu pizza) Napoli (58 de lei), să văd ce se ascunde în spatele numelui. La prima vedere, seamănă cu o pizza alungită, dar diferența nu e doar de formă. Ne-a explicat-o chiar doamna care ne-a servit.

Pizza are, de regulă, un aluat întins în disc, cu un centru mai subțire și margini care pot fi moi sau aerate. Pinsa romană are formă ovală, iar aluatul este făcut, în mod obișnuit, dintr-un amestec de făinuri și hidratat mai mult, apoi lăsat la dospit îndelung. Rezultatul urmărit este un blat mai ușor, aerat în interior și crocant la exterior, semănător cu focaccia. Cel puțin, aceasta e teoria. Practica se verifică la prima îmbucătură.

Varianta Napoli a venit tăiată în opt bucăți cu sos de roșii, mozzarella și bucăți de anșoa, acel pește mic și sărat care și-a făcut simțită prezența fără să ceară voie. Gustul sărat și intens nu e pentru oricine, dar nici nu trebuie să fie. Pentru mine a fost suprinzător de plăcut. Pinsa aceasta mi-a lăsat impresia unei rude a pizzei care a venit la masă îmbrăcată altfel, dar cu aceeași poftă de viață.

A urmat Lasagna alla bolognese (56 de lei), generoasă la sos, cu carne de vită și porc, beșamel, unul dintre cele cinci sosuri-mamă clasice din bucătăria franceză și o ninsoare de Grana Padano, o brânză specifică nordului Italiei, deasupra.

O porție din aceea care te face să regreți că ai început masa spunând „luăm doar ceva să gustăm”. Expresia aceasta, în restaurante, are aceeași credibilitate ca promisiunea că te uiți doar cinci minute la telefon. Foarte bună, deloc uleioasă. Garfield ar uita pentru ea până și cât urăște ziua de luni. Zece din zece pentru felurile de mâncare. Și nu am dat doar eu această notă.

La desert, am ales un cannolo sicilian cu fistic  (26 de lei) și o tartă cu lămâie (24 de lei), alături de cappuccino și cafea macchiato. Ce-i drept, cafele comandate la început.

Cannolo are coaja crocantă, cu bule, umplută pe loc cu cremă și presărată cu fistic. Se simte fisticul. Nu poți spune că nu e bun, dar, cumva nici 10 nu-I poți da. Tarta cu lămâie arată mai degrabă a prăjitură, dar nu pufoasă. Crema de lămâie e doar o dungă subțire între două straturi groase de aluat. Aici, recunosc, aș fi vrut mai multă lămâie și un aluat mai puțin înecăcios. A fost bun, dar a lipsit ceva. Poate un pahar cu apă. Un 8.5 pentru desert.

Nu plec de la Cannoleria cu verdictul că am descoperit Italia la doi pași de casă. Ar fi prea mult după o singură vizită. Plec însă cu o experiență pe care a meritat s-o povestesc.

Totul, cu tot cu cafele, a costat 203 lei. Doar că pe bon, în locul caffe macchiato-ului comandat (13 lei), a apărut un caffe latte (21 de lei). Opt lei în plus și un mic mister, pe care îl las nedezlegat.