„Fiecare dintre noi avem sufletul un pic peticit”. Poveștile veteranilor sibieni care au fost în Afganistan și Kosovo: între camarazi pierduți, misiuni și familie

Au fost în Afganistan și Kosovo, au instruit militari, au traversat zone de conflict și au cunoscut realități greu de imaginat de la distanță. Unul dintre ei a rămas cu amintirea unui camarad pe care nu l-a mai adus acasă, altul vorbește despre copii încălțați pentru prima dată cu pantofi noi, iar al treilea spune că fiecare veteran poartă în suflet o parte de suferință pe care nu o va putea împărtăși niciodată.

În holul Primăriei Sibiu a fost amenajată miercuri, 11 noiembrie, o expoziție dedicată veteranilor sibieni ai teatrelor de operații. Au fost prezenți elevi, militari, jandarmi, polițiști, veterani, reprezentanți ai autorităților și oameni veniți să le asculte poveștile. În imaginile expuse sunt surprinse momente din misiunile desfășurate în teatre de operații. În spatele fiecărei fotografii există însă o experiență pe care un cadru de câțiva centimetri nu o poate cuprinde.

Unii dintre cei prezenți au fost acolo. Au văzut ce înseamnă viața într-o zonă de conflict, au lucrat alături de militari din alte armate, au întâlnit comunități pentru care lucruri obișnuite, precum apa sau o pereche de încălțăminte sunt un lux. Au cunoscut și momentele în care o misiune se poate transforma într-o experiență care te urmărește toată viața.

De Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații, marcată în fiecare an la 11 noiembrie, am vorbit cu trei militari sibieni care au acceptat să împărtășeasă o parte din ceea ce au trăit.

Amintirea camaradului care nu s-a mai întors

Locotenent-colonelul Marius Macovei, încadrat într-o unitate militară din Sibiu din anul 2021, a participat la misiuni în Afganistan, sub egida NATO, în perioada 2009 – 2010 și în 2012. Pentru el, plecarea într-un teatru de operații presupune mult mai mult decât pregătirea militară propriu-zisă.

Există o componentă despre care spune că se vorbește mult prea puțin, dar care cântărește enorm. Familia rămasă acasă.

„O misiune în Afganistan înseamnă două lucruri esențiale. Înseamnă pregătire profesională desăvârșită și pregătirea familiei. Foarte puțini vorbesc despre acest lucru, dar trebuie să-ți pregătești familia aproape mai mult decât te pregătești tu profesional. Pentru că ei rămân acasă și, de multe ori, suferă mai mult decât noi. La fiecare știre despre ce se întâmplă acolo, oamenii așteaptă să afle dacă nu cumva este vorba despre cel apropiat. La început nu se comunică nume, se așteaptă informațiile oficiale. Este o perioadă grea pentru cei de acasă”, povestește militarul.

Pentru cei plecați, misiunea trebuie dusă la capăt indiferent de ceea ce se întâmplă în plan personal. Într-o astfel de situație, responsabilitatea față de echipă și față de obiectivul operațional nu lasă prea mult loc pentru ezitare. Nici plecarea nu este întotdeauna o alegere individuală, în sensul obișnuit al cuvântului. Atunci când o structură militară primește ordinul de a participa la o misiune, oamenii pleacă împreună.

„La momentul plecării, exista varianta voluntariatului, în sensul că făceai parte din structura respectivă, iar structura primea ordin să plece. Sigur că scriai că vrei să participi, dar, dacă știai că pleacă toți colegii tăi, nu prea aveai cum să rămâi. Plecai alături de ei, îți făceai treaba, îți îndeplineai misiunea și te rugai ca echipa să se întoarcă întreagă acasă. Pentru că au existat situații în care nu ne-am întors toți”, spune Marius Macovei.

Umbra unei astfel de amintiri îi sclipește în ochii albaștri. Într-una dintre misiunile la care a participat și-a pierdut un camarad.

„A fost o mașină capcană, un vehicul blindat care a explodat în vecinătatea mașinii noastre militare. Din păcate, în aproximativ două ore nu s-a mai putut face nimic, din cauza suflului exploziei. Am pierdut un coleg. Șocul momentului trebuie depășit repede, pentru că urmează alte evenimente și alte responsabilități. Dacă nu reușești să te redresezi, nu mai faci față. Trebuie să te aduni și să mergi mai departe, chiar dacă ceea ce s-a întâmplat rămâne cu tine”, își amintește colonelul.

Un singur militar și-a pierdut viața atunci, dar pentru cei care au fost acolo momentul a însemnat mult mai mult decât o statistică.

Întrebat ce le-ar transmite celor care urmează să plece în astfel de misiuni, colonelul Marius Macovei vorbește din nou despre familie.

„Comunicarea cu familia este esențială, dar trebuie să existe și planuri separate, direcții separate. Când ești în misiune, trebuie să te concentrezi asupra a ceea ce ai de făcut. Am avut colegi cărora le-au murit părinți, frați sau chiar copii în timp ce erau plecați. Nu te poți întoarce din misiune. Familia trebuie să înțeleagă foarte bine acest lucru înainte de plecare. Nu este ușor nici pentru cei care rămân, nici pentru cei care pleacă.”

Afganistanul, o lecție despre diferențele dintre lumi

Pentru colonelul Cătălin Tîrtan, Afganistanul a însemnat începutul unei experiențe care i-a așezat primele cărămizi ale carierei militare. În anul 2003, România a trimis militari pentru a contribui la stabilizarea situației din această țară, prin instruirea și formarea noii Armate Naționale Afgane.

Misiunea ANA Training, Enduring Freedom s-a desfășurat la Camp Phoenix, în Kabul, iar participarea sa a durat șase luni, din iunie până în decembrie.

În fotografiile expuse la Sibiu apar militari români alături de afgani, imagini din activitățile de instruire, un copil afgan și vizita unor oficiali militari. În spatele acestor cadre se află însă o realitate mult mai complicată decât ar putea sugera o simplă misiune de pregătire militară.

O parte dintre cei pe care românii trebuiau să îi instruiască fuseseră foști mujahedini sau talibani. Veniseră să îmbrace uniforma noii armate, dar schimbarea hainelor nu însemna automat și schimbarea mentalităților.

„Erau tineri afgani, foști mujahedini și foști talibani, care își dăduseră jos hainele tradiționale și îmbrăcaseră uniforme militare americane. Aceștia erau oamenii cu care lucram noi. Mulți dintre ei fuseseră talibani. Marea lor problemă era că aveau un sistem de valori complet diferit de cel pe care încercam noi să îl transmitem.

Când făceam instrucție cu ei, le explicam că, în calitate de comandanți, trebuie să își protejeze propria viață și să aibă grijă de oamenii pe care îi conduc. Trebuiau să fie hotărâți în acțiuni, dar să înțeleagă că viața trebuie protejată. Ei ne răspundeau că nu este așa, că trebuie să moară eroic, trăgând de la cea mai mare mitralieră. Practic, sistemul lor de valori era răsturnat”, povestește colonelul.

Instruirea se desfășura în condiții dificile. Militarii afgani consumau frecvent o substanță numită „cat”, un praf verde pe care și-l aplicau pe gingii, un fel de drog, povestește el. În același timp, barierele lingvistice complicau comunicarea. Unii vorbeau dari, alții pașto, iar mesajele transmise de instructorii români trebuiau să treacă prin intermediul interpreților.

„Era foarte greu să transmiți un mesaj când unii vorbeau dari, iar alții pașto. Totul trebuia tradus, iar interpretarea nu era întotdeauna fidelă. Uneori apăreau anomalii, pentru că fiecare interpret avea propria apartenență lingvistică. Noi mergeam cu ei pe teren, în zone îndepărtate, unde nu mai aveam protecția pe care o aveam în bază. În pauze începeau discuțiile despre religie, despre Allah, despre credință și post. Le spuneam că și noi credem într-un singur Dumnezeu, doar că îl numim diferit și că și religia ortodoxă presupune perioade de post foarte grele. Se uitau la noi cu neîncredere. Era o barieră nu doar de limbă, ci și una conceptuală.”

O altă provocare era instabilitatea personalului instruit. Unii afgani veneau la pregătire, își primeau salariul și apoi dispăreau, întorcându-se la activitățile lor. Alții nu erau mulțumiți de rolul primit. Cel repartizat ca șofer voia să fie mitralior, cel pus la mitralieră voia să conducă, iar după aceea fiecare își dorea să ajungă comandant.

Pentru instructorii români, toate acestea însemnau o muncă permanentă de adaptare. Misiunea lor era doar o parte dintr-un proces mult mai amplu de formare a noii armate afgane.

Un puț de apă și o lecție despre lumea afgană

Dar poate cele mai importante lecții nu au venit din instrucție, ci din întâlnirile cu populația locală.

Una dintre întâmplările pe care Cătălin Tîrtan le povestește cel mai des nu are legătură cu o confruntare sau cu o operațiune militară. Este povestea unui gest de ajutor care, în ciuda intenției bune, a avut un rezultat neașteptat.

Militari români au observat că femeile dintr-o comunitate afgană erau nevoite să parcurgă zilnic aproximativ cinci kilometri pentru a aduce apă, pe care o transportau în spate. Locuiau în case de chirpici, adesea mai multe generații împreună, iar accesul la apă era o problemă majoră.

Românii au decis să le construiască un puț.

„Au spus că trebuie să le ajute și au făcut un puț în mijlocul satului. Au găsit apă, au construit tot ce trebuia, dar, după o săptămână, puțul a fost astupat cu pietre. De către femei. De ce? Pentru că ele aveau voie să iasă din casă o singură dată pe zi, iar drumul acela era și momentul lor de socializare. Acolo își împărtășeau problemele, așa cum fac oamenii oriunde în lume. Un militar nu a putut anticipa un asemenea deznodământ al unei fapte bune. Este foarte greu să înțelegi contrastul cultural dintre lumea din care venim noi și realitatea unui teatru de operații.”

Diferențele culturale puteau transforma și gesturi aparent banale în incidente serioase. Un militar bulgar, obosit după o zi de activități, s-a descălțat și a folosit apă îmbuteliată pentru a se spăla pe picioare în fața unor afgani, pentru care apa este extrem de prețioasă. Sau militarii care mergeau cu picioarele atârnând din elicoptere. În cultura locală, arătarea tălpii cuiva este considerată profund ofensatoare.

Nici obiceiurile de la întâlnirile cu liderii comunităților nu erau întotdeauna ușor de înțeles. La o întâlnire oficială, Cătălin Tîrtan a băut ceaiul până la fundul cănii, așa cum era obișnuit. Nu știa că, potrivit obiceiului local, trebuia să lase puțin ceai pe fundul vasului și să facă un anumit gest când îl așeza. Gazdele au continuat să îi umple cana, iar el a băut de fiecare dată, fără să înțeleagă de ce.

„Acolo trebuie să fii foarte atent la ceea ce faci și la ceea ce spui. Nu poți să îți permiți să mergi printre oameni și să te comporți fără să cunoști obiceiurile lor. Uneori nici măcar nu îți dai seama că ai făcut ceva nepotrivit. Am învățat toate acestea din mers. A fost o experiență care m-a ajutat enorm, pentru că înțelegi că nu poți judeca o altă lume doar prin prisma regulilor și a valorilor cu care ai plecat de acasă.”

De-a lungul carierei, militarul a participat și la alte misiuni internaționale, inclusiv în cadrul unor comandamente în care a lucrat timp de șase ani ca planificator. Spune că experiența din Afganistan a reprezentat una dintre primele cărămizi importante ale carierei sale.

A ales să plece și din dorința de a cunoaște realitatea despre care le vorbea studenților atunci când lucra în mediul academic.

„Am lucrat în academie și îi învățam pe studenți tactică. La un moment dat, am întâlnit un sergent american mult mai tânăr decât mine, care avea deja șase sau șapte misiuni în Haiti, în Înălțimile Golan și în alte locuri. M-am întrebat atunci cum pot eu să îi învăț pe alții despre teatrele de operații dacă nu am fost niciodată într-unul, dacă nu știu cum arată. Mi-am spus că trebuie neapărat să plec. Primeam 40 de dolari pe zi. Nu am plecat pentru bani. Am plecat pentru că asta era experiența care îmi lipsea și pentru că, după ce te întorci, înțelegi lucrurile altfel. Devii mai bun în ceea ce faci, iar experiența acumulată contează foarte mult.”

În Afganistan a văzut și copii care trăiau în condiții greu de imaginat. Unii fără părinți, alții fără posibilitatea de a avea parte de lucrurile elementare ale copilăriei. Tocmai de aceea, o parte dintre momentele care i-au rămas în memorie nu sunt cele legate de tehnica militară sau de pregătire, ci chipurile acestor copii.

Marius Popența, între drumul spre Kosovo și copiii de la granița Pakistanului

Pentru colonelul în rezervă Marius Popența, experiența teatrelor de operații s-a construit în mai multe etape, în Kosovo și Afganistan. A participat la două misiuni în Kosovo, în cadrul UNMIK, în perioada 2006 – 2007 și la două misiuni în Afganistan, în cadrul UNAMA, în perioada 2009 – 2010. În total, a avut patru tururi de misiune, fiecare de câte șase luni.

În Kosovo, una dintre imaginile păstrate pe panoul expozițional îl surprinde în apropierea unei enclave sârbești.

„În Kosovo, ne aflam într-o zonă în care, deși majoritatea populației era albaneză și musulmană, existau câteva enclave sârbești, în general în jurul bisericilor și mănăstirilor. În cazul nostru, era vorba despre zona Mănăstirii Visoki Dečani, unul dintre cele mai importante centre de cultură și civilizație sârbească de pe teritoriul Kosovo. Eram în patrulare și am avut întâlniri cu localnicii din acele comunități. Era important să înțelegem realitatea din teren și să menținem legătura cu oamenii”, povestește el.

În Afganistan, activitatea sa s-a desfășurat și în zone apropiate de frontiera cu Pakistanul, unele dintre cele mai periculoase regiuni. Misiunea presupunea inclusiv asigurarea securității bazelor ONU și obținerea materialelor și echipamentelor necesare protecției acestora. Dar, dincolo de atribuțiile oficiale, Marius Popența își amintește mai ales de întâlnirile cu oamenii din comunitățile locale.

Într-una dintre fotografii apare alături de un grup de copii afgani. Imaginea surprinde o parte mai puțin cunoscută a activității militarilor din teatrele de operații. Încercarea de a ajunge la populația civilă și de a oferi ajutor acolo unde este nevoie.

Una dintre amintirile sale cele mai dragi este legată de Ziua Națională a României.

„Era Ziua Națională a României și găsisem undeva, deasupra unei clădiri în care erau români, un tricolor foarte mototolit. L-am luat și l-am călcat repede, ca să arate așa cum trebuie să arate drapelul României de Ziua Națională. A fost un sentiment extraordinar. Eram departe de casă, într-un teatru de operații, dar în momentul acela am simțit foarte puternic legătura cu țara. Poate tocmai distanța te face să înțelegi altfel ce înseamnă tricolorul.”

O altă amintire este legată de începutul lunii ianuarie, când militarii au mers într-o comunitate locală cu ajutoare pentru copii. Nu au vrut doar să lase pachetele și să plece. Au vrut să se asigure că ajutoarele ajung exact la cei pentru care fuseseră pregătite.

„Am mers într-o comunitate, la începutul lunii ianuarie, cu ajutoare pentru copii. Am încălțat personal cel puțin 20 dintre ei cu încălțăminte nouă, pentru că am vrut să fim siguri că ajunge exact la cei care aveau nevoie. Nu erau ajutoare cumpărate de mine, individual. Am pus toți bani, mână de la mână, eu și colegii mei, iar prin magazinele din bază am solicitat să ni se aducă perechi de încălțăminte. Cred că am avut două camioane de încălțăminte pentru copii. Sunt lucruri care rămân cu tine. Poate că pentru noi era un gest simplu, dar pentru copiii aceia însemna foarte mult.”

În spatele acestor amintiri luminoase există însă și o parte despre care veteranul spune că este greu de povestit. O parte care nu apare în fotografii și care nu poate fi surprinsă în expoziții.

„Fiecare dintre noi avem sufletul un pic peticit. Unul dintre petice este pus, cu siguranță, peste mizerie, suferință și necazuri pe care nu o să le scoatem niciodată la suprafață. Sunt lucruri negre, tenebroase, pe care nu le vom povesti niciodată, pentru că așa am fost învățați să facem: să ținem toată mizeria, suferința și violența departe de cei dragi. În sufletul nostru există un compartiment pe care nu o să îl deschidem pentru nimeni, niciodată, pentru că este prea legat de durere, de violență și de suferință. Puțină lume știe lucrul acesta, dar sunt convins că fiecare dintre colegii mei, oricât de bucuroși și de zâmbitori ar fi acum, are undeva, în adâncul sufletului, o suferință mare. Și măcar pentru atât ar trebui să îi respectăm.”

Pentru el, respectul față de veterani nu ar trebui să se limiteze la o ceremonie sau la o zi din calendar. În spatele fiecărei uniforme există o experiență personală, iar în spatele fiecărui om care s-a întors dintr-un teatru de operații există lucruri pe care ceilalți nu le vor putea cunoaște în totalitate.

Cei care s-au întors și cei care au rămas acolo

Ziua de 11 noiembrie are o semnificație aparte pentru militari. La această dată, în anul 1918, la ora 11.00, intra în vigoare Armistițiul dintre Puterile Antantei și Germania, punând capăt Primului Război Mondial. Pentru România, momentul a creat contextul istoric care a făcut posibilă realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

În același timp, data are o încărcătură dureroasă pentru Armata României. La 11 noiembrie 2003, sublocotenentul post-mortem Iosif Silviu Fogarași a căzut la datorie în Afganistan, devenind primul militar român decedat în acest teatru de operații.

De atunci, bilanțul participării României la misiuni internaționale a adunat pierderi care nu pot fi trecute cu vederea. În perioada 1990 – 2025, 31 de militari români și-au pierdut viața în teatrele de operații, iar peste 250 au fost răniți. Dintre militarii răniți în acțiuni, misiuni și operații, 96 sunt încadrați într-un grad de invaliditate.

La ceremonia de miercuri, de la Sibiu, a fost păstrat un moment de reculegere în memoria celor care nu s-au mai întors. Au fost pomeniți și camarazii plecați dintre noi, între care maiorul post-mortem Petre Tiberius și maiorul post-mortem Vasile Unguraș, absolvenți ai Academiei Forțelor Terestre din Sibiu.

Evenimentul, organizat de Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, în colaborare cu Primăria Municipiului Sibiu și Clubul Veteranilor Sibiu, a adus expoziția dedicată veteranilor în centrul orașului, oferind publicului posibilitatea de a-i întâlni pe cei ale căror fotografii erau expuse. Au fost prezenți veterani din cadrul unităților militare ale Garnizoanei Sibiu, al Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu și al Inspectoratului de Jandarmi Județean Sibiu.

Pentru istoricul și muzeograful AFT-ului, Cosmin Roman, care a vorbit despre semnificația istorică a zilei, astfel de întâlniri sunt importante tocmai pentru că experiențele veteranilor trebuie cunoscute și transmise mai departe.

„Trebuie să le mulțumim veteranilor, să le mulțumim pentru faptul că și-au îndeplinit și își îndeplinesc datoria față de țară, să le fim aproape, să le aflăm poveștile și să ne fie învățăminte pentru noi, tânăra generație, pentru că viitorul poate să fie mult mai ușor dacă ținem cont de poveștile lor”, a spus el în incheierea discursului.