Restaurant: Fellini nu e mort. E bine-mersi in Piata Mica

Deși regizorul italian e declarat mort din 1993, restaurantul cu același nume, ce funcționa în spatele Tribunalului Sibiu încă funcționează. Cu toate că i se semnase deja un certificat de deces în plină criză economică. Adică anul trecut. 

Restaurantul funcționează cu aproximativ același personal, dar în Piața Mică. Doar că s-a așezat în partea moartă a pieței, ca să nu ne depărtăm foarte mult de lumea criptelor. E cunoscută situația din Piața Mică, mai ales de către comercianți: cei care au prins partea dreaptă a Podului Minciunilor, cea cu Primăria, sunt fericiți, pentru că vadul este bun. Cei din partea opusă își cam duc traiul de pe-o zi pe alta. Na că tot de moarte vorbim.

Am mers la restaurantul cu pricina și am căutat în meniu colivă. N-aveau, așa că m-am orientat rapid către rețete italienești. Și italienește am mâncat. Adică într-o fugă nebună. Am cerut meniul la 14.05 și la 14.20 deja plătisem. Scurt și la obiect. Aspecte generale: ca-n Felinni-ul vechi, doar locația e schimbată. Mult mai strâmtă și plină de concurență. S-au mutat scaunele, mesele, ospătarul, șervețelele, floarea de plastic de pe masă, brazii cu tot cu ghiveci, tot.  Partea centrală are beneficii, dar și dezavantaje. În sfertul de oră cât am stat, s-au întâmplat o grămadă de lucruri: o mașină de marfă a intrat într-ul stâlp de protecție, pe care l-a și doborât. Au venit muncitorii să-l pună la loc, au ciocănit de au sculat toți pruncii de dormeau de-amiaz. S-a stricat o umbrelă, a venit un meseriaș și a început să “rașcheteze“ o bucată de fier, de s-a înmiresmat toată Piața Mică de o splendoare de iz de fier ars. Măcar nu te plictisești. Și ce-i drept, nici n-am avut timpi morți. Ptiu drace! O servire ca la impinge-tava de rapidă.

Fellini, să revenim la restaurant (restaurant pe terasă, pentru că în interior arată a club-cafenea), te întâmpină cu meniuri ieftine. Nu mâncarea neapărat, ci hârtiile pe care scria ce oferă restaurantul cu pricina. Niște hârtii mai groase legate, ce-i drept, cu fundă vișinie. Am cerut o salată Fellini (salată verde, varză, roșii castraveți, morcovi, porumb, șuncă, ou, sos tartar); Penne all Forno (pene gratinate cu sos de roșii, smântână, șuncă, ciuperci, mazăre) și o porție de clătite cu dulceață. De băut, am cerut o cola, în amintirea celor 150 de ani de când firma cu pricina bagă chimicale în populație. 

Dintr-un foc, ospătarul le-a rezolvat pe toate: și a adus cola, salata și pastele în același timp. Până am ros la morcovi și salată s-au răcit pastele. În clipa în care s-a auzit clinchetul furculiței ce a fost așezată pe farfurie cu mesaj “gata!”, din spatele meu au apărut clătitele. Până m-am dus la toaletă, era făcută nota. Până m-am căutat în buzunare, masa era strânsă. Păcat că n-avea pentru cine, locul era destul de pustiu.

Ce mi-a plăcut: țac-pac, foarte rapid; mîncarea: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sosul de roșii a fost preparat, nu au turnat o conservă, așa cum se mai obișnuiește. În schimb, clătitele au fost sub orice critică. Fără gust.

Ce nu mi-a plăcut: aspectul cu iz prăfuit. Nu erau șervețele pe masă. Pastele nu aveau suficient cașcaval sau ce brânzeturi mai pun ei acolo. Baia: ajungi foarte greu, nu e luminat culoarul, iar ușa e spartă. 

Total: 4 5 de lei, plus un bacșiș de 5 lei ospătarului-sprinter. Concluzia: decât să stau la coadă, la Doris, la o mini-pizza, mai bine niște paste la Fellini. Doar dacă mă primesc cu o roată de cașcaval, cumpărată de la colț, din Billa.

 

La Vita E Bela Lugosi