Povara lui Fish | “Life story”

“Mai sunt câteva ore până la meciul vieţii mele: optimi de finală la US Open… de ziua tatălui meu… pe Arthur Ashe… împotriva lui Roger Federer. Doar câteva ore până când voi juca cu cel mai bun jucător din istoria tenisului, pentru o șansă de a-mi stabili cel mai bun rezultat din carieră, în turneul meu favorit din întreaga lume. Câteva ore până când voi juca meciul pentru care am muncit, pentru care am făcut sacrificii, pentru o întreagă carieră. Și… nu pot să o fac. Chiar nu pot”.

Erau gândurile care îi transformau nopţile în zile și invers.

4 septembrie 2012. Dimineaţa marelui meci. Mardy Fish se află într-o mașină, în drum spre terenurile vieţii lui. Dintr-o dată, filmul se rupe. Noi atacuri de panică sunt gata să izbucnească. Unul la fiecare 15 minute. Simte cum inima i se desprinde din piept. “Ce putem face? Cum să facem să te simţi mai bine?”. Îi ia palma și i-o împreunează peste a ei. Stacey Gardner, soţia sa. Un model ce i-a promis dragoste veșnică încă din 2008, precum în legenda Filemon și Baucis. Dar Mardy rămâne rigid. Nu o privește. Își întoarce privirea și și-o pironește pe geamul din dreapta al mașinii. Iar în faţa ochilor i se derulează toate neliniștile sale. După câteva secunde, cu glasul stins, murmură parcă ceva: “Singurul lucru care mă face să mă simt mai bine acum… este gândul că nu voi juca acest meci”. Stacey ezită, tremură. Își așează palma sub barbia lui Mardy și-l privește fix în albastrul ochilor. “Bine, nu ar trebui să joci. Nu vei juca. Nu juca”.

 29 de ani, locul 7 – în vârful carierei

 De-a lungul timpului, Mardy Fish a înșirat, rând pe rând, coloși ai tenisului mondial. Andy Murray, Andy Roddick, Ivan Ljubicic sau “Argintul” Jocurilor Olimpice de la Atena 2004. În 2011 a devenit cel mai bine clasat jucător american și a câștigat toate soiurile de turnee importante în circuitul ATP. Era în vârf. Simţea că atinge cerul cu creștetul capului și că toată lumea e a lui. Toate până într-o zi…

Tulburările de anxietate începuseră la debutul lui 2012, chiar în vârful de formă al carierei sale. 29 de ani, locul 7 în lume și alte câteva viitoare zeci de luni de basm i  se zăreau, cât în lună și stele. Stop cadru. Dintr-o dată mintea lui Mardy îi devenise o spirală în care ieșeau la suprafaţă o suită de neliniști, de gânduri cenușii. Apăruseră deja probleme legate de somn, avea nevoie ca Stacey să fie mereu acolo, în ceafa sa, să știe că cineva se află, întotdeauna, în camera cu el. Mereu și mereu. Era înspăimântat și nu știa ce să facă. Mai avea o singură dorinţă, ascunsă printre razele lămpii sub care își buchisea gândurile, noapte de noapte: să nu cumva să-și simtă, vreodată, povara și în perimetrul vieţii lui, terenul de tenis.

Ora 1:15 și racheta

 Dar viaţa i-a arătat că nu-i un joc de tenis clădit doar pe drepte și reveruri câștigătoare, în lung de linie. Ziua de 2 septembrie 2012 are însă să i-o arate. Pe Arthur Ashe, în faţa a zeci de mii de compatrioţi. Fish are 2-1 la seturi și 3-2 în setul patru. De ce îi era, însă, cel mai teamă nu scăpase. Acea hienă cu faţa neagră, ce-i înfingea colţii în minte de zeci de zile, se infiltra din nou. Pentru prima oară. Pe terenul de tenis.

Mardy simte. Se uită la ceas și îl privește fix în ochi: e 1:15 A.M. “Dumnezeule, e extrem de târziu. E ora când mereu mă simt teribil. Și trebuie să termin acest meci. Trebuie să dau declaratii în faţa presei. Trebuie să mănânc… Mi se face rău…”

 Fish continuă să lovească minge după minge, punct după punct, game după game, winnere după winnere. Lovește doar din instinct, pentru că mintea nu-l mai ascultă. Dar supravietuiește și câștigă. Nici în ziua de azi nu știe cum. Cu faţa în prosop grăbește pasul spre vestiare. Acolo unde îl întâmpină Justin Gimelstob, un bun prieten care dorește să îi ia un scurt interviu. Înainte de a-i pune prima întrebare, Fish îl trage ușor de mână: “Te rog, grăbește-te, trebuie să plec, să ies de pe teren”. Atât își mai amintește, la trei ani distantă.

Peste 48 de ore, n-a mai putut intra pe teren, în meciul vieţii lui, cu Roger Federer, pe Arthur Ashe, în faţa a mii de americani. După, n-a mai făcut-o luni întregi. S-a întors abia peste un an, când a luat din nou pulsul jocului în partide de le poti număra pe degete. Apoi a plecat. Cu racheta, spre tatăl său. Spre casa în care lovea mingea de pereţii garajului. Ajuns acolo, a luat-o în mână, a sărutat-o și a agăţat-o într-un cui pus de tatăl său pentru a pune uneltele. Timp de un an și o toamnă, n-a mai atins-o. Deloc. Nu s-au mai întâlnit. Și nicio privire nu și-au mai aruncat.

Prietenul, fratele, colegul Andy Roddick

 Până când… până când cel mai bun prieten, Andy Roddick – fostul lider mondial, i-a dat un telefon și s-au întâlnit. Într-un loc cu o încărcătură emoţională. Andy i-a strâns mâna și i-a arătat cu degetul în depărtare: “Le vezi? Așa trebuie să se încheie povestea”, i-a spus Andy. Erau arenele US Open, pe care Fish le iubea încă de când lovea mingea la peretele garajului tatălui. Andy se retrăsese din activitate de trei ani de zile, însă a simţit că trebuie să-i sară în ajutor prietenului cu care făcea șotii în scoală, prietenul cu care a cutreierat lumea în lung și lat.

Pe 30 iulie 2015, Roddick își făcea o apariţie savuroasă alături de Fish, la turneul de la Atlanta, în proba de dublu.

"Ultima amintire a lui Mardy legată de tenis este una urâtă. M-am gândit că nu a avut parte de ceea ce ar fi meritat. Dacă acela a fost ultimul său meci - şi cred că nici măcar el nu ştie sigur acum dacă a fost sau nu, nu vreau în nici un caz ca ultima lui partidă să fie un abandon. De aceea i-am spus că dacă vrea să ne distrăm, dacă vrea să aibă din nou o amintire frumoasă pe teren, ar trebui să o facem... în caz că nu va mai reveni. Am fost colegi de şcoală, toată cariera am cutreierat lumea fiind fraţi. Sunt egoist, dar îmi doresc enorm să-l văd că se simte din nou bine pe teren", povestea la microfonul Sky Sports ultimul american care s-a impus într-un Grand Slam, la simplu.

Minunea s-a întâmplat. Puștii teribili ai tenisului au bătut palma din nou și au triumfat în faţa perechii Lu Y./Marra, în primul meci de la revenirea spectaculoasă. Au pierdut însă în sfeturi, dar nici nu mai contează. Andy și-a atins scopul: prietenul său cel mai bun s-a întors, acolo unde îi este locul. În sfârșit, Fish avea ocazia de a-și lua rămas bun, în faţa a zeci de mii de americani. Așa cum merita. Acolo unde anxietatea l-a privat de rezutatul carierei.

O foaie albă și ultimele gânduri

 Rulăm filmul. 31 august 2015, începe US Open. Cu o noapte înainte, Fish ia o foaie albă și începe să scrie. La lumina unei lămpi, râuri de cerneală încep să curgă. “Spunem în multe feluri că a ne arăta slăbiciunea este o rușine. Dar eu sunt aici să-mi arăt slăbiciunea. Și nu mi-e rușine”, sunt primele sale gânduri așternute. Și a avut dreptate. În primul tur îl trimite acasă pe Cecchinato, în patru seturi. Pentru ca mai apoi să pășească pe colosul Louis Armstrong, împotriva lui Feliciano Lopez, în faţa a zeci de mii de americani care ţipă din toţi plămânii ”Come on, Mardy!”. Fish joacă aproape fără cusur, are 2-1 la seturi și 5-4 cu break. Servește pentru game, set, meci și calificare. Dar ceva se întâmplă. Dușmanul mental apare din nou. În câteva fracţiuni de moment, mintea îi devine încărcată cu toate soiurile de temeri. Fish își pierde serviciul, dar și setul.

Vine decisivul, se merge cap la cap, 1-1, 2-2, 3-3, Lopez își face serviciul și pune 4-3 pe tabelă. Fish începe să se clatine, picioarele nu-l mai ascultă, lovind parcă fără să se deplaseze. Rezultat: își pierde serviciul. În pauză, se târâie efectiv până la scaun. Însă nu înainte să-și arunce un ochi în tribune, strânge din dinţi și joacă până la ultimul punct. Nu abandonează, deși 99% ar fi făcut-o: crampele și anxietatea sunt la cote alarmante. Meciul se termină. Fish vine agale spre fileu, ridică privirea spre puhoiul de americani și schiţează o ridicătură în marginile gurii. E fericit. Acum povestea s-a încheiat.

O poveste care nu este despre sport, nici despre un film. Ci despre viaţă. O poveste despre cum problemele mentale îţi pot lua meseria iubită. O poveste de succes, în care actorul principal a ţinut neapărat să mai aibă ocazia de a-și lua rămas bun de la publicul pe care l-a slujit încă de când era un puști ce visa să joace pe marile arene.

“Sportul înseamnă rezultate. Și viaţa merge mai departe. A mea sper că de acum va începe”, Mardy Fish.

 

Sursă info: Sky Sports și The Players Tribune

Abonează-te la canalul de WhatsApp al Turnul Sfatului pentru a afla în timp real știrile relevante de la Sibiu: accesează linkul de aici și apasă opțiunea Follow (Urmăriți).

Dacă ți-a plăcut, distribuie articolul și prietenilor tăi