Restaurant Enzo. Excelent datorită concurenței. Dar ce naiba îi lipsește?

Am fost ultima oară aici în 2015 și am vrut să aflăm ce s-a mai schimbat între timp. Atunci ne-a șocat meniul realizat complet în limba italiană. Acum și-au revenit. Ne-a bucurat foarte mult atmosfera și mai ales mâncarea. Acum…

E un restaurant italian, asta e clar. Afli asta când îi auzi numele. Când intri pe ușă, te întâmpină muzica de la San Remo, din anii 80 (nu că ar fi ceva rău în asta). Te așezi la masă, ai în față individuale din hârtie, cu imagini cu spahetti. Deschizi meniul, ce să-ți și iei altceva, când deja subconștientul tău a fost subjugat? Evident, lasagna.

Restaurantul de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 21 te întâmpină într-o atmsosferă curată, așezată, frumos decorată, ambientalo-acustic corectă, așa cum am zis mai sus. Dar totuși, parcă îi lipsește ceva. Nu știu ce, pentru că altfel aș fi zis.

Nu era ocupată decât o singură masă iar chelnerul și barmanița erau într-o stare de plictiseală relaxată. Adică nici în halul să se urce pe pereți. Din acest motiv, servirea a fost ireproșabilă. Și-au omorât plictisul cu noi.

Am început cu o farfurie cu bruschete. Nicio masă fără bruschete. Au venit repede și sunt făcute corespunzător. Dar nu senzațional. Roșia, roșie, usturoiul, usturoi, rucola. Feliile de pâine prăjită sunt și ele respectabile, spre deosebire de alte restaurante din Sibiu.

Fiind într-un restaurant cu specific italian am încercat apoi o lasagna. Frumoasă, aburindă, în vas termic, așa cum (sper) a fost gătită. Înoată într-un sos îmbietor, totuși nu de culoarea intensă pe care ar trebui să o aibă un bolognese autentic. De mirosit, miroase excelent, așa că iau cu încredere. Furculița se duce ușor prin compoziție, semn că pastele au fost gătite mult mai mult decât al dente. Mie, dezbaterea asta cu pastele gătite așa și pe dincolo mi se pare același lucru ca și gătitul cărnii. N-oi fi eu specialist, dar e o chestiune de gusturi. Poți fi tu chef de 13 stele Michelin, dacă îmi aduci o vită în semi-sânge, n-o mănânc, chit că tu îmi spui că “așa se gătește corect”. Iar mie, lasagna îmi place extra-fiartă. Așa că mi-a plăcut textura.

Mi-a plăcut și gustul destul de intens de roșii, dar am un minus de dat la carne. Ca (aproape) peste tot în restaurantele noastre, bucătarii se zgârcesc, la sosul bolognese, atunci când pun carnea. Între straturile de peste ar fi fost ceva, așa, de gust. Sosul în care se scălda restul compoziției era, însă, o invenție nemaiîntâlnită până acum. Fără carne, dar consistent. Bun la gust, acrișor, se completa bine cu bechamelul. Dar totuși, nu strica un pic mai multă carne.

Mușchiuleț de porc cu sos curry și coniac cu ratatouille a fost ultima comandă de la masa ocupată de noi. Carnea a fost delicioasă. Perfect făcută, bine aromatizată. Ideală. Aș fi mâncat zile întregi. Ratatouille în schimb mi s-a părut, cu toată sinceritatea o prostie. Într-adevăr, am avut acolo vinete, dovlecei, ardei gras. Dar mi s-a părut total deficitar la capitolul sos. Mi s-a părut un amalgam de legume neunite de un sos consistent. N-am simțit deloc sosul de roșii, usturoi… Am mâncat de fapt un set de legume la grătar cu două bucăți de carne foarte bine preparate.

Față de ce am scris aici, am mai consumat două sticle de apă plată și am plătit pentru tot 72 de lei. Bruschetele – 10 lei, lasagna – 24 lei și mușchiulețul de porc – 28 de lei.

Pentru un Nicolae Bălcescu plin cu ”restaurante” de genul The Gallery, Enzo e o binecuvântare. Dar ce ne-a lipsit de la masă a fost o atmosferă primitoare de restaurant italian. Cu arome, cu oameni primitori, bucuroși de oaspeți, eventual cu ceva apă fierbinte în calorifere. Ai impresia că la Enzo lipsește doar sufletul.

Urmăriți-ne pe Instagram / Facebook / YouTube

de T.S.